Dragonii blânzi miros a fân

se dedică iubiţilor mei Nils şi Ionuţ

Era odată un dragon care era atât de blând, încât mirosea a fân. El ajunsese maestru coregraf la o trupă de balet. La un moment dat, pe când alerga pe câmp cu mare viteză, a văzut pentru o clipă o iarbă care a tremurat atât de fin, încât el a rămas nedumerit. Doar pe planta aceea a remarcat-o din tot peisajul, în timp ce ea se mlădiase pe un acord de vânt. Dragonul era foare sensibil la expresiile mişcărilor şi obişnuia să-şi noteze toate ideile în carneţel pentru dezbateri stilistice ulterioare şi pentru a le putea fructifica în scenografiile lui. Pe moment, nu putu să definească în cuvinte cum s-a ondulat iarba aceea, dacă a fost o zbuciumată mlădiere demnă de o lucrare dramatică, dacă ar putea fi integrată ca ipostază într-un dans contemporan, dacă să o lase doar ca schiţă de idee, în fine, nu putu să o compare cu nimic şi locul din agendă rămase liber.

“Ca să nu-i stric poezia, îşi spuse, o să scriu că iarba aceea s-a mişcat atât de tumultos şi acrobatic, cum numai un fir de iarbă ar fi putut-o face. Iarba mea, pe care am urmărit-o din goană cu privirea, a dansat... ca o iarbă. Eu niciodată n-am dansat ca o iarbă. Şi sunt balerin...”

Deşi avea de elaborat o importantă punere în scenă, hotărâtoare pentru cariera sa, şirul gândurilor îi era mereu captat de amintirea graţioasei siluete, aşa că se hotărî să se ducă până la ea, să se prezinte cu eleganţă şi să-i vorbească. “Ai un talent înnăscut”, îi spuse. Dar văzu că planta se intimidă şi se camuflă îngrijorată în peisajul natal. “Uite, continuă el, eu sunt un dragon blând.” Îşi imagină într-o clipă ce reacţie ar putea avea ea, dacă i-ar mărturisi “sunt atât de blând, încât miros a fân”, şi reformulă fraza: ”Sunt atât de blând, încât stau sa fiu mângâiat pe cap...” Planta dori să se convingă şi, văzând că el stă să fie mângâiat pe cap, înţelese că e vorba de un altfel de dragon. Şi se împrieteni cu el.

Dragonul reluă discuţia: “Eu sunt maestru coregraf. Vreau să-ţi spun că ieri, printr-o inedită întâmplare, ţi-am remarcat talentul artistic. Cum ai reuşit să dansezi aşa de frumos pe la amiază?”

”Cred că m-am visat foarte fericită, în timp ce-mi desfăşuram somnul de peste zi...”, spuse ea cu sfială şi extrem de multă modestie. “Cât e de misterioasă în delicateţea ei!...” gândi el. Îşi vorbiră o vreme şi dragonul consideră că au foarte multe lucruri în comun (precum culoarea verde, sensibilitatea artistică, firea blajină, aversiunea faţă de kitsch şi faţă de curentul evoluţionist, mirosul de fân) şi se îndrăgosti de ea. După ce concepu o mişcătoare declaraţie de iubire, pe care, din discreţie, nu o reproducem aici, o ceru în căsătorie. Iarba îi răspunse rezervată că are doar cincisprezece zile, şi că, din punctul unora de vedere, e prea tânără pentru un asemenea angajament, că familia ei n-ar fi de acord etc. El ţinu să arate respectul cuvenit unei familii atât de vechi şi unui regn atât de renumit (un amănunt e acela că era vorba chiar de o specie endemică astăzi, care se denumeşte cu o complicată sintagmă latinească) şi nu insistă. Totuşi le căută numărul de telefon în atlasul botanic, unde găseşti orice informaţie publică despre o entitate vegetală, vorbi cu familia respectivă şi ajunseră cu toţii la o înţelegere. Să aştepte ca iarba să crească… Un anotimp de fragedă şi înmiresmată răbdare.

Ca să fie în apropierea ei, coregraful o angajă în echipa sa de dansatori şi începură să exerseze zi de zi pentru laboriosul spectacol de care vă pomeneam mai devreme. Lucrând împreună, iarba se legă sufleteşte de dragon şi, într-o zi, raţiunea ei fragedă în tente veronesse acceptă că s-a îndrăgostit.

Maestrul, fericit, compuse în aşa fel scenariul, încât, la sfârşitul tuturor celor trei acte, firul lui de iarbă să execute ca solist un dans sublim, şi astfel să poată arăta întregii asistenţe, prin puterea artei, faptul că se iubesc şi că se vor căsători. Iarba îşi interpretă rolul vibrant şi cu însufleţire. Spectatorii începuseră să înţeleagă alegoria coregrafică şi să se emoţioneze la decodarea simbolisticii mişcărilor scenice. Maestrul verde roşea complementar în culise aşteptând reacţia finală a publicului. Toată lumea se înduioşa la sesizarea romanticului paradox: în alte condiţii (dacă nu s-ar fi remarcat unul pe celălalt şi nu s-ar fi îndrăgit) destinul ar fi putut alege ca aceasta iubită lanceolată să fie o victimă tocmai a blânzeniei lui şi să fie păscută în vreuna din enigmaticile dimineţi jurasice. Iarba, în timpul acesta, se transpusese într-atât şi dansa aşa de real, încât până şi profesorul, logodnicul ei, rămase uimit şi bulversat estetic.

Despre final, despre ultimul plié şi despre intensitatea furtunoaselor aplauze, nu mai pot să vă relatez. Acestea nu s-au păstrat în memoria colectivă şi nici în tratatele de specialitate, întrucât, pe neaşteptate, căzu un binecunoscut meteorit. Ceilalţi spectatori suferă ca şi mine până în momentul de faţă de un tip de amnezie sentimentală.

De multe ori, cu scena şi culisele copilăriei se întâmplă la fel: se vaporizează brusc, fără să lase amintiri limpezi, tocmai în momentul culminant, înainte să pice o cortină firească peste ele. Numai un amănunt ne amintim toţi cei care am fost de faţă. În mod cert, după impact, totul se umplu de un miros intens de fân cosit.