http://sharpimagero.blogspot.com/2009/02/iarna-la-sirnea.htmlechivalent cu "...Dragă Ştefan, îţi mulţumesc că m-ai îngăduit a-ţi locui Iarna toridă din inimă!"
Mi se întâmplă des să visez înainte să adorm o scenă legată de plimbatul cu sania.
Dacă mintea-mi cere puţină mângâiere, încep să simt cum sunt din nou, ca în copilărie, înfăşurată în pături încălzite pe vatră, într-o sanie foarte mare, cu tălpile de lemn. Pe care o trag pe zăpadă în sus şi în jos îngeri supradimensionaţi, făcând cu schimbul când funia ajungea să-i taie la mână.
Amintirea senzaţiei de bine, de linişte şi de imobilizare e atât de impecabilă, încât pot retrăi după zeci de ani mirosul aerului din curte sau atingerea aşchiilor ţăruşilor înfipţi în cele patru colţuri laterale ale saniei. Aceasta era imensă, cu ea se cărau lemne de la pădure, iar eu aveam mereu culcuşul meu privilegiat şi ocrotit în partea din faţă. Vocea bunicii mele mă chema fără întrerupere doar să-mi alimenteze încrederea, pentru că, oricum, mă purta în continuare după ea.
Vreau să vă spun că avea unul din timbrurile acelea special adaptate vietăţilor proaspăt sosite pe lume. Am citit de curând că adulţii utilizează instinctiv, atemporal, acest cod, pentru că fiinţele care se nasc percep cel mai pregnant frecvenţele înalte, sunt mai puţin receptive la sunetele grave. Şi astfel, cei mari îşi subţiază mereu, fără să-şi explice de ce, vocea, pentru a capta atenţia celor mici, şi renunţă la acest limbaj, coborând tonalitatea, direct proporţional cu înaintarea în vârstă a copilului. Din această categorie făcea parte, în mica mea lume, gama înadins potrivită pentru puii de găină care mişunau gălbui în ţarcul lor din primele ore (sub o cârpă veche, în sita de mălai), pentru boboci, pentru viţeluşul cu ochii lichizi, pentru porumbeii care-şi retrăgeau creştetele în trupuri ca pe nişte butoane calde, şi chiar pentru mugurii anumitor flori aşteptate. Fiecare distingeam separat şi fără confuzii care chemare sau ce avertisment ni se adresa.
Memoria acestui timp care nu se măsoară e foarte vie în mine. Amintirea primelor percepţii dinlăuntrul primei burţi de spaţiu rămâne fiecăruia foarte limpede. Ce vreau să vă spun, totuşi, făcând această introducere?! Că am rămas cu o pecete pe suflet... De fiecare dată când invoc îngerii cu sania îmi imaginez că înainte de călătoria spre cealaltă lume va fi la fel. Vor putea să mă adune de unde am rămas fără vlagă, precum pe vremuri, pe pruncul neputincios şi prea strâns înfăşat, mă vor aşterne în sanie, şi vor urca sau vor coborî cu mine prin zăpada caldă scârţâind luminos.
Ultima ninsoare e, oricum, cu fulgi din aripile îngerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu