cutie de împachetat realitatea

luni, 14 decembrie 2009

Grădini. Pentru prinţesele unicornilor



Miriam Dragomir, 4 ani, "Domniţă uitându-se după inorogul care e în partea cealaltă"


Unul din darurile mult iubite de mine primite de la fiii mult-iubiţi este o carte cu grădini. Mai demult, acum vreo 10 ani, îi dădusem unuia dintre ei la aniversarea zilei dumisale de naştere o carte bricolată care avea trei sau patru file, carte pe care am scris-o de mână (pe atunci, venită fiind eu direct de la ţară, singurul fel de scriere care mi-a apărut în minte era cea cu stiloul) şi conţinea o singură poveste în care era vorba despre o grădină.

La scurtă vreme, iubiţii respectivi mi-au adus un mănunchi întreg de tot felul de grădini legate de către un mare muzeu într-un album. Se cheamă "Salvami dalle corna degli unicorni". De atunci cercetez eu originea inorogilor înlănţuită de calda artă a tapiseriilor medievale...

Mai ales că în lunga şi interesanta mea vieţuire deja am întâlnit şi cunoscut frumos vreo cinci-şapte exemplare de unicorn.




E tare interesantă teoria ivirii lor în artă (mai ales că nu se specifică nicăieri certa lor ivire în ...lume).
Dar pentru asta trebuie să citeşti tot albumul. E foarte incitant, sunt o mulţime de elemente de cultură de ev mediu de care nu ştiam absolut nimic.










Acum, cu permisiunea prietenilor, voi face o obeză paranteză...
Ideea e că inorogii sunt din genul apariţii-cutii, un fel de castă, inventată special pentru oameni, pentru a ascunde pe cineva. Un fel de imagini-ambalaj-de-cadou, dinăuntrul cărora se joacă v-aţi ascunselea Dumnezeu cu noi.
Cam cum se întâmplă cu Părinţii când slujesc, când îndărătul lor este Însuşi Hristos, când se fac Recipiente şi când ai şansa, sărutându-le mâna, să săruţi, tu, om trăind încă, Mâna Lui.

Cam cum este în zilele acelea ieşite din comun, care te fac să tresari de duioşie mergând prin mulţime. Le ştiţi.
Eu, personal, le zic "zilele în care coboară Hristos în stradă". Sau cele în care se plimbă Sfântul Mina pe bulevardul Vasile Milea (aici e întâlnit cel mai adesea). Ori alte exemple, cu alte figuri ilustre (înseamnă luminate,nu?)

În timpul acesta de graţie, oamenii întâlniţi sunt deosebit de frumoşi. Nemaipomenit! În metrou, în staţii, la magazin e plin de bătrâni care te fac să plângi de cât de frumoşi aşteaptă (a fost unul la care mai era foarte, foarte puţin până să-l înterup din cascadele de dezorientare şi stânjeneală care-l asupreau până la lacrimi în marele oraş preamodern, şi să-i spun cu bucurie: liniştiţi-vă, sunteţi cel mai frumos de aici! M-am cenzurat atât de mult, îi priveam mâinile incredibile şi ochii incredibili şi nu i-am adresat atunci din laşitate nicio vorbă... asta e un lucru atât de teribil, încât cred că o să-l spovedesc ).

Apoi sunt zecile de tineri necuprins de frumoşi şi sutele de copii ...de nepovestit. Toate astea în cursul aceleiaşi după-amieze.







Într-o astfel de zi copiii mei sunt roşii de tot în obraji. Pare inexplicabil de ce asta tocmai odată cu preumblările terestre ale sfinţilor, ...îi poţi zice unei astfel de potriviri "coincidenţă" (nu-i aşa, dragă Ştefan???).

Asta dacă nu ştii cum îmi alint eu copiii. Sunt uneori atât de drăgălaşi, încât singura formă de răzgâială pe care mă simt îndreptăţită să le-o aplic este "să te pupe pe tine Hristos când te-o prinde". Bebeluşului îi spunem de la o vreme din cauza asta jilţuleţul. I-am urat mereu să se odihnească Hristos în el când vine pe Pământ.
Deci... Roşeaţa din obrăjori era de fapt o suavă iritare de constatare, ca eu să mă încredinţez de sărutare.







Şi acum revenim la inorogi. Aceste persoane sunt deci altceva decât arată la o primă întâlnire. Cei din albumul renascentist arată (îi ştiţi) precum antilopele de deşert sau precum caii albi cu corn în frunte. Ei sunt ocrotiţi pe tapiserii de către o dalbă doamnă extrem de radioasă, de iubitoare şi trist-îngrijorată (îţi dai seama de aceasta după curbura sprâncenelor). Explicaţia cercetătorilor pare logică. Ei traduc larga răspândire a acestor imagini în acea epocă în felul următor...



Se pare că în acele timpuri exista o delimitare fermă între arta sacră şi cea laică, chiar şi în ceea ce priveşte destinaţia, locaţia ei finală. Dacă artistul ilustra scene sau figuri sfinte, locul acestora putea fi în biserică, în mod sigur. Dacă un comanditar dorea să deţină la castel o astfel de lucrare, de multe ori se recurgea la şiretlicul artistului dintotdeauna, numit alegorie.

În Renaştere, revenirea la valorile antropocentriste ale antichităţii a făcut ca, şi în catedrale, chipul omului, în realista sa reprezentare, să ia locul chipului lui Dumnezeu. Icoanele n-au mai fost bidimensionale, cu perspectivă inversă, cu expresia duhului pe sfintele chipuri...
De aici volumele îndelung căutate, Madonele, şi, palbabilele, sculpturalele figuri precum cele pictate în Capela Sixtină (care ţin în căuş geniul lui Michelangelo sau al lui Rafael, sau al lui Da Vinci.. desigur, tot ca mărturie, spre slava lui Dumnezeu, care a înzestrat făptura cea după chipul şi asemănarea Sa cu talent infinit).

Aflându-se omul acesta în inima artei, de multe ori dorea a oglindi umanitatea Divinului, adică a transcrie pe oamenii în care a sălăşluit Dumnezeu, încă de pe pământ, şi anume pe Sfinţi, pe Martiri, pe Cuvioşi. O parte au fost zugrăviţi în stilul umanist binecunoscut, ca oameni în trup (nehieratizaţi, cum îi conservă, de pildă, poezia icoanei bizantine).




O altă categorie de opere au captat şi conservat spiritul în simboluri, în metafore.
Aceasta este un fel de artă vizuală-poetică. Un fel de instalaţie-manifest, am spune postmodernii.







Ce credeţi că înfăţişează seria bogată de tapiserii din toate muzeele lumii cu subiectul "Dama şi licornul"??? Sunt o mulţime, lucrate cu o migală de nedescris, având un desen de mare forţă şi fineţe. Originale fiecare în parte sub aspect formal, sunt unitare prin temă, prin secretul păstrat.

Este vorba de o poezie ascunsă în forme. Cât de curand vi se va dezvălui.




Mai întâi să vă precizez pe scurt contextul practic în care s-au dezvoltat aceste poezii ţesute.
Cetăţile şi majoritatea castelelor medievale erau din piatră, netencuite, chiar aşa cum le vedem azi. Nu exista încă geamul de sticlă, fereastra era doar deschizătura pe care arhitectul o trasa în zid pentru a lăsa să pătrundă lumina zilei. Noaptea luminau torţele şi încăperea se aerisea tot prin aceste deschizături. Iarna era cumplit de frig. Încă nu se pusese la punct vreun fel de încălzire centrală. Prin draperile neetanşe intra ninsoarea şi gerul, prin crăpăturile din zid, de cele mai multe ori netencuit, pătrundea crivăţul.

De necrezut, nu?







Nobilii bogaţi îşi permiteau un mod extrem de scump, însă estetic, de a izola termic peretele neprietenos şi gri. Comandau astfel enormele tapiserii-la-modă, care urmau să acopere întregul zid al încăperii.
Cu ajutorul lor, evadau din monotonia pietrelor colţuroase, cam cum reuşim noi astăzi să ne imaginăm lumea privind filme documentare cu frumuseţile planetei :) .
Pe vremea aceea nu aveau această alternativă. Când nu călătoreau, privirile luptau cu mortarul gri, cu bolovanii gri, iar auzul, cu ecoul pietrei gri. E dureros, să ştiţi.
Prinţesele se molipseau de tristeţe. Până primeau în dar poveştile-de-văzut şi de încălzit.



Artiştii şi tehnicienii tapisieri le ţeseau la gherghef după cartoane desenate de maeştri. Desimea urzelii era mare, lâna şi mătasea trebuiau vopsite şi toarse, toată munca se făcea manual, fără niciun fel de mecanizare. Pentru a finaliza un singur metru pătrat o persoană lucra între câteva luni şi un an de zile. Lucrările necesitau angajări masive, puneau la treabă migăloasă zeci de ţesătoare şi costau enorm.




Deşi le întindeau pe perete ca pe hărţi enorme ale lumii, aristocraţii se învăluiau pe ei în acestea, de fapt. Evadau în ele sau îşi legau ochii osteniţi ca şi cu nişte fulare colorate. Tema cea mai des întâlnită azi (deci cea mai căutată atunci :)) era această Doamnă cu Unicorn! O fotografie a ei puteţi găsi AICI până deschideţi un album de specialitate. De fapt, în tot articolul... (Clik aici!)









Paranteză: Asta în caz că nu e izbitoare asemănarea capodoperelor pe exact aceeaşi temă publicate în articolul de faţă. Am rugat pe miraculoşii mei studenţi, după ce am analizat arta medievală şi tapiseriile să interpreteze şi ei subiectul. Sper că e evident că în toate aceste lucrări de 4-6 ani există grădini cu prinţese şi unicorni...









Alegoria de care vă spuneam este prezentarea acestor două personaje-cheie...

Ele animă tărâmul unor grădini-în-grădini, unor spaţii concentrice.
Doamna este, în interpretarea cercetătorilor, imaginea Reginei Cerurilor. Iar Inorogul, fiinţa incredibilă, nepământeană, neînţeleasă de umanitate şi fragilă este Iubitul Său Fiu.

Da. Este vorba de Maica Domnului şi de Hristos!!! Grădina-în-grădină e metafora frumuseţii Raiului, aşezat geografic în centrul creaţiei divine, Grădina cea mare.





























Vă mulţumesc tuturor marilor artişti contemporani care m-aţi ajutat în căutarea inorogilor, şi mai ales celor 30 (de la Grădiniţele 41 şi 57) care aţi lucrat împreună pentru a alcătui această galerie:
Oana Grif, Matei Damian, Letiţia Mihăilă, Vlad Georgescu, Ilinca Gruia, Mihai Caraba, Denis Iova, Haricleea Rotaru, Iulia Caraba, Cătălin Sălcianu, Andreea Grif, Alex Vatamaniuc, Alexia Cârstea, Denisa Cataramă, Teodora Minetos, Andrei Vlad, Gabriel Bogdan, Andreea Săndulache, Eda Petrache, Nicola Deli, Codrin Dumitrescu, Alexandra Cazan, Robert Gârbaciu, Ioana Săndulescu, Mara Cotigă, Alessia Zamfir, Daria Iordache, Darian Safari, Răzvan Hosseim şi Ana Hodivoianu.