Stâlpnicul şi ciocănitoarea

Călina Oprea, 7 ani "Poveste cu stâlpnic şi ciocănitoare"

Printr-un interesant concurs de împrejurări, un monah sihastru a primit ascultare de la părintele său duhovnic să-şi desăvârşească asceza tocmai în aglomeraţia unui oraş. Duhovnicul i-a explicat că a luat această decizie întrucât, după depăşirea unor copleşitoare trepte iniţiatice de către ucenic, a venit vremea unei încercări şi mai grele. Spunându-i că singurătatea extremă este în mijlocul mulţimii, l-a trimis să se pustnicească în centrul unei zgomotoase intersecţii. Bătrânul, coborât din pustie, a ajuns astfel în faţa blocului nostru. A privit mirat coloratele cutii pe roţi care duceau oameni şi care ţipau ascuţit, grăbite să treacă una înaintea alteia. Îngrijorat, acoperi pentru câteva clipe cu palmele ochii dezamăgiţi ai răbdării sale, ca unui prunc care nu trebuie să vadă totul.

Călugărul a venit pregătit cu un stâlp pe care l-a înfipt exact la întretăierea tuturor acelor drumuri şi s-a urcat în el.

Tot în faţa ferestrei noastre se înălţa şi singurul pom rămas în picioare în urma cosmetizării oraşului nostru, lucru care decojise până la gri toate străzile. În copac locuia un pui de ciocănitoare. Această ciocănitoare apare des şi mereu mă face să plâng.

Copiii s-au bucurat de sosirea ineditului oaspete, văzând că în afara unicului arbore crescut direct din trotuar, a mai apărut o tulpină înaltă. În care ar fi putut să foşnească vreo vietate precum păsările.

Pe stâlp, sihastrul nu se putea mişca prea mult, însă stătea în genunchi şi discuta politicos, aprins şi înduioşat cu Dumnezeu, ignorând vuietul de furtună al circulaţiei rutiere.

Ciocănitoarea de care vă spuneam l-a remarcat din primele minute ale sosirii lui şi s-a apropiat să-l contemple. „Ia uite! Un arbore cu ramuri umane!” îşi zise, privind de jos. Ca o continuare a stâlpului, trupul bătrânului cu mâinile înălţate spre cer compunea o caldă coroană dinamică. Ea îl admiră scurt şi i se căţără pe mâneci:

-Semănaţi la perfecţie cu pomul meu, domnule arbore!

-Eu sunt un părinte. Rogu-te, nu-mi spune „domnule”, şopti el.

-Văd asta, domnule părinte, şi totuşi, odată ce v-aţi arborat propriile braţe, sunteţi un arbore.

„Hm, ce pui cu totul drăgălaş şi îndrăzneţ...”, surâse pustnicul.

-Aţi hotărât să vă aşezaţi aici ca să studiaţi paradoxul singurătăţii în metropolă? E un fenomen mai mult decât trist. Să nu deznădăjduiţi...

-Frăţia ta, eu printre altele trebuie să ţin post de vorbire... încercă el să întrerupă ploaia de curiozitate.

Ciocănitoarea zâmbi roşu şi se cuibări cochetă în braţele pomului ei. A doua zi însă, se înfiinţă de dimineaţă, la ora şase, când toată intersecţia era puţin mai liniştită:

-V-am remarcat trăsăturile specifice ale mâinilor şi mi-am dat seama că sunteţi genul de persoană care are foarte multe de povestit despre dragoste... Sper că nu vă stânjenesc, dar... Probabil că taina legată de iubirea dumneavoastră e tocmai motivul pentru care sunteţi aici...

Bătrânul se gândi că puiul de ciocănitoare n-ar pricepe înţelesul adânc al dragostei de Dumnezeu, cu atât mai puţin miracolul unei taine, şi se rugă mai departe.

-O să vă fie greu, domnule arbore, această intersecţie e definiţia tensiunii…

-E bine să vezi, dincolo de lucrurile fără însemnătate, în înfăţişarea oricărei răscruci, sâmburele unei Cruci.

-Da, şi totuşi... toate acestea, zgomotul, praful, ţăndările, agitaţia, îmi ucid încetul cu încetul pomul iubit!

-Pe frăţia ta o apasă, deci, o amară mâhnire?...

-E bolnav! Mă ocup îndeaproape de el, îi iau zilnic tensiunea sevei, îl apăr de insectele insistente. Dar din ce în ce mai vizibil aceasta intoxicare îi face rău şi medicii i-au recomandat să schimbe aerul. Să schimbe aerul! Uşor de cerut... Pe el, rămas singur în cartier, îl copleşeşte fumul cu care se luptă, frunzele lui nu mai pot face faţă... Suferă cumplit de această otrăvire: pielea lui, odată netedă, e acum măcinată, degetele lui, pe care le iubesc, îl ustură, gâtlejul lui de arbore tuşeşte în loc să murmure şi se îneacă des. Edilii oraşului sunt descumpăniţi că nu mai e rentabil şi vor să-l taie şi pe el. Sunt disperată! E unicul pom pe care l-am avut vreodată!

Stâlpnicului îi păru atât de rău, încât hotărî să nu mai vorbească deloc, să nu sporească cu niciun sunet durerea copacului.

Însă larma se lăsă în jurul lor ca o perdea sintetică de nesuferit.

Pe seară, ciocănitoarea îl prinse pe monah într-o pauză de rugăciune şi-l abordă din nou:

-Ce înseamnă să fii în mijlocul lumii!!! Ce chin! Unii îşi închipuie că asta e tot una cu a te afla în centrul Universului! Dumneavoastră, aflându-vă în centrul oraşului ca singur element stabil alături de arborele acesta magnific, nu vă imaginaţi uneori că sunteţi mijloc lumii, nu v-aţi lovit niciodată de ispita aceasta?!

Sihastrul se smeri şi zâmbi cărunt spre pui.

-Şi totuşi sunteţi mijloc lumii, adică puteţi mijloci lumii întâlnirea cu Dumnezeu, pentru că vă rugaţi pentru ea, aşa e?...

Talazul sonor ce se ridicase dinspre intersecţie se sparse de stâlp şi se linişti.

În ziua următoare, pasărea îndrăzni să-l tulbure iar, însă stâlpnicul îi surâse încurcat. De astă dată chiar cânta în minte psalmi şi nu putu să-i răspundă.

-A, iertaţi-mă, am impresia că tocmai v-am întrerupt în timp ce făceaţi o frumoasă declaraţie de dragoste lui Dumnezeu!...

-Aşa e, pasăre, frăţia ta, ochii inimii mele Îl văd numai pe Domnul-Dumnezeu.

-Domnul Dumnezeu acesta trebuie să fie o fiinţa complexă şi maiestuoasă, judecând după tonul dumneavoastră, domnule părinte. Îmi vine în minte pomul meu. Aş vrea să vă povestesc despre el, dacă n-o să mă acopere zarva din stradă... Este primul şi ultimul arbore al vieţii mele!

Bătrânul potoli cu o mână valul de zgomote ce se apropia înspumat de temelia stâlpului şi ascultă.

-Părinte, mai întâi de toate mi-a plăcut la el rădăcina. Are un fel de a sta sub pământ cu tălpile lui de pom întoarse... puţin înăuntru, la fel cum stau copiii, ştiţi... Mişcarea degetelor lui frământând ţărâna denotă timiditate şi modestie. Tocmai expresia de arbore stingher m-a făcut la început să-mi fie drag de el. Am impresia că la baza oricărei iubiri pământeşti stă un strop de compasiune. Pe când, în iubirea faţă de Dumnezeu, necuprinsul, măreţia de negrăit ar trebui să îl umple pe îndrăgostit, aşa e, părinte?... Vă povesteam despre pom... Trunchiul lui e foarte viguros, deşi suferă. Dacă aţi sta ca mine agăţat de gâtul lui gri, aţi auzi cum i se învolburează sub piele fluviile de sevă. Vârtejurile duc peşti roşii, agili, până în golfurile frunzelor. Pe marginea apelor îţi poţi afunda ciocul în plaje auriu-albicioase sau te poţi căţăra pe stânci de aramă. Atunci când afară bate vântul, arborele acesta minunat are un fel unic şi cald de a te îmbrăţişa, cu toate crengile!... Să fii pasăre în mijlocul atâtor braţe e bucuria absolută. Nimeni nu m-a mai legănat atât de împăciuitor vreodată. Îmi dă un real sentiment de siguranţă când mă aflu printre degetele lui tandre! Unghiile cu nervuri verzi sunt lucioase şi delicate. Degetele lui sunt slabe, au încheieturile fine şi primăvara înfrunzesc!... Noi, păsările, remarcăm mai întâi mâinile pomului iubit, ne petrecem zile întregi mângâindu-le, abia după aceea ne punem problema să-i descoperim chipul. Care, în cazul acestui arbore, e de o frumuseţe tulburătoare. În momentele de comunicare totală, pleoapele lui mă mângâie ca nişte falange. Pomul meu are pleoape de poet. Părul său e negru ca un pamânt după ploaie...

Spre sfâşietoarea întristare a tuturor, într-o zi veni hârtie să taie copacul. Ultimul pom de pe alee căzu tăcut în genunchi. Pasărea amuţi.

Stâlpnicul certă furtuna de ţipete de fierăstrău şi larma care se stinseră, luă ciocănitoarea în braţe şi îi spuse că are pentru ea zile întregi numai ca să o asculte, şi o îndemnă să povestească mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pasărea continuă palidă:

-Dacă vă întrebaţi cum descoperim portretul unui arbore, vă pot destăinui că-i privim săptamâni sau chiar luni întregi coroana, până când în faţa ochilor ne apare adevăratul lui chip, nevăzut de nimeni până atunci. Verzurile mişcătoare şi cărările de nedesluşit ale ramurilor conţin pleoapele, pupilele înrourate şi zâmbetul de pom. Când l-am vazut pentru prima dată, mi s-a tăiat respiraţia. A fost cea mai intensă emoţie din viaţa mea. Penele mi s-au zburlit, ochii mi-au îngheţat în gol, picioarele mi s-au scurs printre frunze, am făcut chiar şi febră. Clipa aceasta este timpul unei poveşti infinite, e clipa-miracol, clipa în care VEZI... Îmi zâmbea atât de generos, de calm şi de reţinut, mă privea atât de fascinant şi tăcut, încât am realizat că asta se întâmpla, de fapt, de multă vreme. Mâinile lui mă făcuseră deja să-mi schimb stilul de viaţă (am învăţat să cânt de la alte specii de păsări, am început să mă şi pieptăn), mă agitasem în tot timpul acela şi mă necăjisem că nu m-am născut o pasare maiastră… Şi acum entitatea lui mişcândă şi contrastantă mă privea fix, aşteptând s-o decodez din infinita întretăiere de linii. Oare de când mă privea aşa? În momentul în care mi s-a făcut rău, am înţeles cu mintea că m-am îndrăgostit. M-am cuprins cu aripile să mă încălzesc, să-mi tai tremurul, aproape că am leşinat.

Chipul-revelaţie al unui arbore e cel mai puternic şoc afectiv pentru o pasăre, şi cred că ar fi pentru oricine, numai că nimeni în afara păsărilor n-a dăruit vreodată suficient timp sau atenţie unui copac. E ceva de neimaginat! De atâta măreţie ai rău de înălţime, aproape că îţi vine să adormi ca să te odihneşti puţin şi să-ţi poţi prelungi în vis extazul. Şi ca să înţelegeţi ce bucurie a putut să-mi facă imediat ce a venit prima primăvară, o să vă mărturisesc: mi-a întins zâmbind pumnii înmuguriţi, m-a lăsat să-i deschid unul câte unul degetele-i strânse şi am găsit printre ele un bileţel cu înscrisul „Ciocănitorii mele măiestre”. Mesajul era camuflat în floare. E posibil să fi fost prima lui înflorire cu petale... Ştiţi, absolut toţi pomii înfloresc primăvara, dar, de cele mai multe ori, invizibil. Înfloritul unui pom integru e un fapt intim, nu e evident, se petrece în obscuritate şi foarte cast, doar în faţa unei fiinţe iubite...

Coborâră apoi să tămâieze ţărâna rănită. Pe locul risipei de frumuseţe şi frunziş, desprinse din pumnii inerţi, rămăseseră fluturând sute de răvaşe alburii.

Pentru prima oară, sihastrul vedea şi iscodea îndeaproape petalele risipite sub un pom doborât. Crezu că, din ajun, pomul pregătise flori. Dar ele nu erau flori. Erau hârtii ovale întipărite cu stihuri. „Când un pom înfloreşte şi sloboade în jur petale, suspină pasărea, nu e o paradă, nici o întrecere de eleganţă. De fapt el termină de scris, emoţionat, un tom de scrisori pentru cineva iubit, dorind să-l surprindă...”

Şi pasărea adormi. Monahul o culese ca pe-o iarbă cosită, o piti sub haina lui neagră ca sub o coajă şi-i suflă toata noaptea peste creştet ca să o încălzească. Aici, în chilia ţesută, larma de afară care o torturase atâta vreme devenise un murmur ca de vânt, nici n-o mai simţea. Clintit în încredinţările sale legate de fiinţarea făpturilor mărunte şi care nu-cuvântă-tuturor, stâlpnicului îi păru nespus de rău că-l judecase a fi limbut pe bietul pui.

Acesta se trezi dimineaţă şi ceru să se cuibărească şi mai adânc, tocmai în inima noului Arbore. Sufletul pustnicului, fiind o esenţă nobilă şi foarte primitor, se deschise şi îl primi înăuntru, înconjurându-l cu mireasma de trup de lemn, de lacrimă şi mir. Ciocănitoarea ceru binecuvântare să se zăvorască şi să nu mai iasă niciodată de acolo. Bătrânul încuviinţă, spunând că aşa cum cel căzut a fost primul ei pom, el va fi de acum primul ei om. Ea-şi săpă o firidă în substanţa cristalizată, precum răşina, a sufletului omului şi se pustnici. De afară se auzeau cântând claxoane. Pentru că se ruga, unicul Arbore din stradă foşnea din şoapte ca din nişte ramuri.

Pustnicul purtător de pustnic îşi reluă locul şi nu mai coborî niciodată de pe stâlp. Chiar şi la Domnul, mult mai târziu, au plecat împreună. Buzunarele hainei lui lungi şi negre şi căuşul cu pasăre din piept îi erau pline de petale stinse, culese şi strânse în pumni. Pentru cine avea putinţă în a citi, pe toate scria "Ciocănitorii mele măiestre...".

... ciocănitorii mele măiestre...