Ceasul ascuns

A fost odată un băieţel care nu se grăbea niciodată.


Căutând peste tot în lădiţele mele, l-am găsit. El există, e chiar băieţelul din poză. E un copil ieşit din comun şi extraordinar de iubit. Ne dăm seama de asta după cât de mult s-a plâns şi după cât de mult se zâmbeşte pentru el.

Doctorii îl rugaseră să se poarte cu băgare de seamă pentru că, spre deosebire de ceilalţi copii din jurul lui, el era mai fragil. Mai exact, avea un ceas la inimă.

Din acest motiv nu se prea putea juca la fel ca prietenii săi. Pierdea orice întrecere străduindu-se să accelereze paşii încetul cu încetul, ca să înţeleagă micul ceas ce are de făcut.

De multe ori era smuls fără de veste din mijlocul celorlalţi şi urcat în casă. De fiecare dată explicaţia era că ceasul nu se poate descurca într-o asemenea învălmăşeală.

Şi la şcoală îi venea greu, pentru că era de fiecare dată în contratimp. Aşa că ajunsese până la urmă să creadă că ceasul e un lucru care nu face decât să spulbere totul. Că e definiţia neputinţei.

Retras cu necazurile lui, vedea totul cu încetinitorul, pentru că nu avea voie deloc să se zorească. Observa cu uimire cum oameni în toată firea purtau zi de zi nesiliţi amintitele cătuşe cu disc de sticlă! Toate erau privite graţios sau pripit la fiecare întoarcere a privirii lui. I se părea un joc inutil.

Toţi oamenii mari îşi legaseră de bună voie încheieturile mâinilor şi atenţia de timp. Îşi educase mult răbdarea şi o recompensa la sfârşit de săptamână , bucurându-se: începând de sâmbătă seara, după vecernie, oamenii începeau să se descătuşeze singuri, cu mişcări lente, trudite, de încuietorile de la încheieturile mâinilor. Depuneau brăţările metalice cântăritoare de timp în locuri sigure, unde nu ajungeau copiii, pentru dimineaţa zilei de luni. Singură Duminica, şi câteva sărbători înţelese de lumea aceasta care n-are timp, numite de băieţel zilele-fără-ceas, scăpaseră de pusul cătuşelor. În viaţa lui prelungă erau atât de puţine... şi oamenii atât de grăbiţi...
Ajunsese să-l doară... ceasul din inimă.

Şi mai ales pe ai lui nu-i înţelegea, şi îi iubea atât de mult... Cum puteau nişte persoane respectabile şi inteligente să se închine dimineaţa, la plecarea în fugă spre locul de muncă, în direcţia greşită?! Cum puteau părinţii lui, cei care aveau în toată casa o preţioasă colecţie de chipuri de sfinţi, să-şi facă zi de zi cruce privind... un ceas?!!! Erau mereu în întârziere, aruncau îngrijoraţi o privire la acele ceasornicului şi şopteau, cu o evlavie evidentă... „Doamne-ajută”... Lui nu-i venea să creadă... Se închinau unui CEAS!

Contrariat de amploarea neloaială a acestui ritual, i-a întrebat de ce nu se îndreaptă spre celălalt perete, de unde răsăreau de sub sticlă priviri calde ieşite în întâmpinare. Ar fi fost mai simplu. Răspunsul a venit ca orice lucru zis în grabă copiilor. „Icoana nu arată ora.”
„Dar cu siguranţă că ştie ora!” se încruntă tăcut. „De bună seamă că Dumnezeu cunoaşte timpul... tocmai ce l-a creat...” gândi copilul care nu se grăbea.

De ce ajung oamenii să se împiedice şi să se teamă de ceas, care e doar un instrument de măsurat, fără viaţă, fără precizie şi de multe ori înşelător, nu pricepea. În mirarea şi încredinţarea lui, a lipit într-o zi peste cadran o hârtie subţire. O icoană cu Maica Domnului. Acolo mâinile erau vii, ochii plouând de aşteptare şi aerul de aur. Rămase convins că a revoluţionat ideea de ceasornic şi pentru prima oară în viaţa lui simţi nevoia să-l îmbrăţişeze. Icoana se topi de iubire, şi astfel ceasul de perete şi imaginea aurie au făcut corp comun şi nu au mai putut fi niciodată dezlipite. Au devenit un torace înlăuntrul căruia ticăia o inimă.

Din acea zi, copilul începu să iubească Ceasul. Semănau atât de mult!

Icoana cronoforă dilata şi comprima cu uşurinţă percepţia celorlalţi asupra trecerii vremii.

Devenise muzicală. Lungea sau scurta timpul precum o armonică. Astfel spulbera neliniştea din jur. Minunea numită în cărţi „răbdare” preschimba în cântec orice aşteptare. Aşa încât nimeni n-a mai putut să spună că părinţii băieţelului cu ceas în inimă n-ar fi punctuali.

Când copilul rămase singur, îi mărturisi, politicos şi încântat, Chipului din spatele sticlei: „Nu mi-am închipuit că puteţi cânta la acordeon cu o substanţă atât de greu de prins, cum e timpul!”

Icoana-ceas se bucură de frumuseţea Ceasului-inimă care-i dăruia atâta poezie, şi-l întrebă pe copilul găzduitor ce şi-ar dori cel mai mult. Primul lucru care-i veni jucăuş în minte a fost că i-ar plăcea tare mult un ceas cu cuc, din acela cum mai au doar anticarii, dar uită repede, nimic nu i-a mai amintit de asta o vreme.

Evident, la primul control periodic al chirurgilor care potriveau dispozitivul odată cu înaintarea în vârstă a pacientului, băiatului nu i s-a mai găsit ceasul din inimă.

Întregul corp medical al spitalului poate să relateze că, în timpul intervenţiei, s-a petrecut un fapt nemaiîntâlnit. Din pieptul copilului, chiar din cuibul hărăzit Ceasului, a zburat pe fereastra deschisă o Pasăre. O pasăre care aduce noroc. Câteva asistente pot să vă spună cu exactitate că a fost vorba despre cucul de câmpie.