Sofia M., 6 ani, "Părintele"
Mergeam clătinându-mă ca o balanţă, străduindu-mă să nu risipesc din darul de cuvinte ori din rodul judecăţilor sale, deoarece, cu siguranţă, investise mult în ele. Zumzetul oraşului curgea din ce în ce mai vâscos, nu mai auzeam bine, aşa că ultimele cuvinte i le-am cules aplecându-mă să-mi şoptească la ureche: “Maaami, domnul acela duce o cutie cu îngeri!...”
Unde oare să cauţi aşa ceva cu privirea în mulţime? Mi-am făcut loc printre trecători şi am întâlnit cu tăcerea un preot. Faţa lui compunea un poem despre libertate, în timp ce restul corpului era în întregime întemniţat în negru.
Ştiţi... Era genul acela de părinte cu sprâncenele boltă, cu ochii povestinzi ca vitraliile, dintre cei care, de fiecare dată când dau slavă, sfâşie ambalajele sintetice în care oamenii îşi aduc sufletul la întrevederile cu Dumnezeu... Genul acela cu palme moi ca hulubii, care te cheamă, fără să le cunoşti dinainte, să-ţi laşi fruntea în ele la nevoie.
Era cufundat în visul unei rugăciuni, pentru că fredona, sobru, în timp ce stihul îi răspundea, zâmbind, pe scena aceloraşi buze. Transporta un voluminos obiect paralelipipedic legat în piele-nnoptată, despre care sunt convinsă că sfinţia sa îşi imagina că este o valoroasă culegere de psalmi. Aşa că a trebuit să îl abordez şi să îi spun: “Părinte, iertaţi-mă, fiul meu îmi atrage atenţia că aveţi o colivie plină de heruvimi sub braţ...”
Foarte smerit, îşi înclină lunga citadelă neagră în faţa lumescului straielor noastre pestriţe, şi privi încurcat cartea grea.
De entuziasmul întâlnirii, am lăsat privirile în jos şi ne-am retras, să-şi poată relua visarea de unde i-am întrerupt-o. Pe când ne lăsam topiţi ca un cub de zahăr în mulţime, puiul meu, tras de mână în şuvoi, privea numai îndărăt. Părintele îşi ţinea comoara strâns, ascultând-o prin coperţi.
Păsările mici şi albe, cu ochi mulţi şi cu câte şase aripi, zburau auriu şi izvorau, cu limbi de argint, cuvinte imaculate, într-un susur înalt, nepământesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu