În ajunul primei aniversări a zilei lui de naştere, Mama a organizat o seară specială. A doua zi se dădea o petrecere cu multă lume, agitaţie şi prăjituri şi, prin urmare, ea a trebuit să încuie undeva graba şi grijile inevitabile.
A luat bebeluşul în braţe şi a dansat cu el prin cameră, executând multe piruete, păstrate neatinse într-o cutie de pe vremea când practica în copilărie baletul. Acestea îl fac pe orice pruncuţ să râdă mult. A început să pregătească apoi serbarea evenimentului. Evident că, pentru o mamă, mai multă importanţă are faptul că azi e ultima zi în care puiul ei mai e bebeluş, decât acela că mâine el va împlini un an... Aşa că smerita zi, mereu fragilă şi nebăgată în seamă, trebuia reţinută şi prelungită, ca orice ultimă zi. Ca să se bucure de copil cât mai mult, l-a ţinut lipit de ea tot timpul şi a respirat doar aer filtrat de părul lui portocaliu de mătăsos şi încă neatins de foarfece.
Aniversarea ultimei zile de bebeluş avea să fie o întrunire tăcută şi foarte intimă. Prin urmare, au fost invitaţi doar bebeluşul şi îngerul său păzitor.
Lumina s-a făcut mică de tot şi a fost înlocuită de o lumânare. Această aprindere nu avea nimic în comun (ci doar o paradoxală şi antagonică asemănare) cu lumânarea obligatoriu de înfipt şi de stins pe tortul de a doua zi.
Îngerul păzitor a venit cu mare drag la aniversarea îngerului păzit. S-a început cu urările şi complimentele, spuse în şoaptă:
“Ce bebeluş frumos aveţi, doamnă! Ce mamă frumoasă ai, bebeluşule!”
“Ce copil frumos aveţi, domnule înger! Ce înger frumos ai, iubitule!”
S-au aşternut toţi trei pe jos, în jurul flăcării mici şi au continuat să vorbească încet de tot, ca într-un somn. Neauzit, ca visul din somnul altcuiva.
“Şi ce mai faceţi?” întrebă îngerul. “Păi, dacă am mâinile ostenite şi crăpate de lucru, le învelesc în părul lui ca într-un balsam filiform, şi când le scot, rănile dispar.”
“Şi, ce mai faceţi?!” “Când mi-s degetele grele şi fierbinţi, le scald în puful de răcoare din creştetul lui şi trece...”
“Şi... ce mai faceţi?!!” “Uitaţi, cum vin de afară, din ger, cu palmele înţepenite, îi mângâi căpuţul când doarme şi orice suferinţă s-a dus...”
“Şi altceva?!”
Puiul spuse: “Câteodată mi se pare că părul meu nu e suficient de lung. Îi dau atunci de înţeles mamei că trebuie să mă legene, să mă adoarmă, pentru că automat mă va mângâia, obosită, pe cap. Ştiţi, părul meu moale se hrăneşte cu mâinile ei...”
Serbarea a fost extraordinară, aşa cum numai o comunicare perfectă între trei prieteni care se privesc în ochi poate fi. S-a încheiat cu îmbrăţişările şi sărutările pe frunte, cu suflatul în lumânare de către înger şi cu transformarea bebeluşului în băieţel în întunericul rămas. A doua zi, toată lumea era veselă.
Nimeni n-a ştiut că s-a plâns după bebeluş.
Draga Cosmina, Frumooos! Multumesc :)
RăspundețiȘtergere