A fost odată o doamnă de vază. Ea locuia într-o casă colorată, cu multe caturi, şi avea foarte mulţi copii, care de care mai frumoşi. De atâta vreme cât petrecuse jucându-se sau cântând poveşti pentru a-i adormi, mintea ei nu se putea desprinde de obişnuinţa de a merge pe vârfuri sau de a face „bau!” după fiecare colţ. Se putea înfăţişa drept un pom bogat legănat de vântul bucuriei.
De fiecare dată când se apropia ziua de naştere a unuia dintre ei, se încurca în nerăbdare şi nu izbutea să ducă la capăt ceea ce-şi pusese-n gând (le scria scrisori atât de lungi, cât ţinea toată ziua, şi nu le mai dăruia la timp, uita să aprindă cuptorul pentru prăjiturile mov construite cu migală în formă de castele, ei, tot felul de boacăne...). Şi cum urma să sărbătorească pe cel mai mare şi mai înalt dintre fii, cel care locuia la catul întâi al conacului, hotărî să dovedească de data aceasta mai multă seriozitate. Se tot gândi la un dar minunat, care să i se potrivească precum o cămaşă.
Se ştia despre fiul dumisale că e foarte legat de grădina botanică a oraşului. Se plimba de ani întregi prin ea, că funcţionarii, obişnuindu-se cu prezenţa lui, îl credeau de-al locului şi-i cereau sfatul în legătură cu udatul florilor sau forma răzoarelor. Locuind în apropierea copacilor, devenise un mare artist. Ca să îl bucure de ziua lui, doamna tocmi cu o parte din visteria sa lucrători care începură să-i construiască sărbătoritului o grădină botanică personală, în care sădiră soiuri noi, scornite anume pentru el.
După ce s-au zidit, pe un întins domeniu, într-o frumoasă parte de oraş, cele trebuitoare, doamna a început să planteze o mulţime de arbori dintr-o colecţie secretă de butaşi, bulbi şi seminţe, la care gândindu-se doar, i se inundau malurile inimii de emoţie. Ca să obţină toate aceste specii nemaivăzute, ea a organizat din vreme un concurs de desene şi compuneri la toate şcolile din oraş, rugând copiii să descrie fiecare câte un copac extraordinar. Astfel, la întrecerea arborilor fantastici au fost aduse schiţe superbe, unele atât de documentate, încât conţineau ca ataşament şi seminţele inventate aferente. Rezultatul jurizării a fost, în final, generos răsplătit şi apoi răsădit.
Aleea principală era străjuită de castani-libelulă. Aceştia, având coroana translucidă şi într-o continuă explozie de tonuri, păreau în orice moment al zilei sau al nopţii că sunt priviţi contre-jour. Erau ca nişte cupole înalte cu vitralii mobile şi verzi la infinit.
Arborele-modest era o plantă studioasă, frunzele-i transpirau litere în loc de rouă şi înnobila atmosfera cu idei, nu doar cu oxigen. Dar cum te apropiai să le cercetezi, se intimida brusc şi roşea atât de tare, că nu se mai înţelegea nimic. Roşea din toată fiinţa lui. Cum te întorceai şi-i lăsai puţină intimitate, se făcea verde la loc.
La o întretăiere de poteci se găsea palmierul lichid, despre care, din depărtare, puteai fi sigur că e o fântână arteziană. Apoi mai era pomul care slobozea clopoţei altoiţi cu glasuri felurite, însă acum, la începutul verii fiind, se puteau vedea numai inflorescenţele de clopoţei, ele urmând să se coacă arămiu, auriu sau cristalin la venirea toamnei.
Mai sădiseră un arbust moale ca o liană care se preschimba des, desfăcea în fiecare dimineaţă o altă cămaşă de coajă în iarbă. Mai era pomul umblător, despre care nu putem să vă precizăm anume unde creşte, pentru că, asemenea iezilor, la o oră după ivirea pe lume a fost capabil să se ridice şi să plece.
O piesă interesantă este arborele-de-răbdare. Spre deosebire de ţinuturile acestea, unde e plantat în scop decorativ, în ţările de unde provine e crestat asemenea arborelui-de-cauciuc şi i se recoltează seva de răbdare. Din ea se prepară o substanţă ca un fel de vernis, cu care se acoperă pereţii, mobilierul şi celelalte obiecte din dotarea locurilor unde se aşteaptă mult la rând. Datorită acestei pelicule extrase din scoarţă, oamenii au căpătat răbdare exersând tocmai statul la cozi, s-au simţit bine împreună, s-au reorganizat logic şi, în scurt timp, birocraţia a fost abolită fără nicio luptă.
Nu mai e loc şi vreme să enumerăm toţi pomii din grădina-cadou. Cert e că cele mai mişcătoare piese au fost plasate în piaţa ei centrală. De pildă, un copac înalt, în loc de mănunchiuri de frunze, avea crescute pe ramuri cărţi cărora vântul le răsfoia filele. Acestea înmugureau sub forma cotorului alungit care plesnea, şi din el se revărsau, ca dintr-o cochilie, paginile netăiate de carte nouă. Vara, vântul le flutura, le dantela marginile, şi ele se îngălbeneau de la soare. Toamna arătau stacojii, ca nişte fructe de anticariat. Toată această abundenţă intelectuală era un mare punct de atracţie pentru poeţi şi filosofi. Eu am cules din iarbă o mulţime de astfel de foi coapte şi le-am pus la presat în cărţile din biblioteca creată de oameni. Mi-am imaginat că nimeni nu mă va crede că ele provin dintr-un copac, însă, oricui şoptesc taina mea, îmi răspunde rece: „Evident! Orice carte provine dintr-un copac!”
În fine, piesa de care s-a îndrăgostit creatoarea grădinii este un pomişor de magnolie alb-sclipitoare care împrăştie un parfum incredibil. Florile, mari cât buchetele de nuntă, au pe spate, înspre sepale, foiţă de aur extrasă din sol şi sintetizată natural de planta însăşi. Albul corolelor e o subtilă balanţă între lumina unui obraz de copil, culoarea spumei laptelui şi transparenţa mierii de mai. Subţiri, pudrate şi fremătând, par aripi de fluture. Au un farmec sublimat, departe de orice ostentaţie, încât, dacă s-ar împodobi într-o zi cu ele îngerii, nimeni nu s-ar contraria.
În delicateţea lor fierbinte, ramurile au atras acele păsări negre cu cioc oranj care umplu toate tufişurile grădinilor botanice. În grădina de care povestesc erau chiar foarte multe, stoluri-stoluri. Ei bine, toate s-au urcat în pom. Curiozitatea constă în faptul că incredibilele flori de magnolie sunt descrise în acest atestat documentar doar pe cale raţională. Nu şi empiric. Ele n-au putut fi văzute pe lumină de zi niciodată. Pentru că sunt în totalitate acoperite cu mierle. Pomul e invadat de un soi de smoală plastică, forfotitoare, în care alunecă în toate sensurile atomi, ciocuri portocalii.
Cântecul lor e o împletitură viguroasă de triluri de flaute şi, ascultat până la lăsarea serii, descoperă la final o metaforă muzicală surprinzătoare. În fiecare zi, ele traduc o altă poveste.
Magnolia, în loc să fie albă şi tăcută, e neagră şi sonoră. În timpul zilei, e o ambarcaţiune însărcinată cu propriile flori pe sub pielea de păsări. Dacă doriţi să o vedeţi neîmpresurată de stoluri, veniţi aici noaptea, când nu e deschis pentru public. Puteţi mitui portarul. Pe întuneric e albă, mierlele dorm susurând în pumnii frunzelor.
După toată munca de cercetare şi plantare, arhitectura gradinii fabuloase fu gata. Doamna admiră de după umerii oboselii forma celui mai frumos dar. Darul desăvârşit, care miră şi bucură. Surpriza trebuia să fie severă. A tăinuit totul, s-a îngrijit, pasionată, de toate detaliile, şi la urmă a plecat în căutarea celui sărbătorit. Nu l-a găsit nicăieri. El afase întâmplător de existenţa unei noi grădini botanice în oraş şi fireşte că s-a dus să o viziteze. A intrat pe poartă cu un aer atât de familiar, încât funcţionarii l-au crezut de-al lor şi l-au întrebat în ce conifer se slobod albinele albastre şi la ce oră se adoarme lavanda.
După cum am mai spus, locuind el mult timp în astfel de spaţii, i se dezvoltase o sensibilitate artistică anume şi se slujea în lucrările sale numai de copaci. Spre seară, doamna îl văzu, cu surprindere, în grădină, şi alergă spre el să-l uimească arătându-i copacii compuşi de ziua lui. Când îl întâlni, îşi dădu seama că şi el terminase de construit un pom (lucru pe care obişnuia să-l facă în orice grădină botanică), şi-şi strângea uneltele. Remarcând lucrarea lui, femeia tăcu şi nu-i mai povesti nimic. Se gândi să-l întrebe dacă i-a plăcut Magnolia cu Mierle... dar a lăsat-o pe mai târziu. Apropiindu-se, realiză că pom din acela nu se gândise să ridice. Pomul acela lipsea din proiectul grădinii ei... Şi era pomul cel mai important! Era pomul esenţial umanităţii. Era singurul pom mistic. Pomul-Vieţii.
Sărbătoritul tocmai plantase o troiţă de lemn în grădina inventată. Motiv pentru care, foarte modest, primi felicitările tuturor.
Mama uită să-l mai întrebe dacă i-a plăcut copacul cu mierle.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu