cutie de împachetat realitatea

duminică, 27 decembrie 2009

luni, 14 decembrie 2009

Grădini. Pentru prinţesele unicornilor



Miriam Dragomir, 4 ani, "Domniţă uitându-se după inorogul care e în partea cealaltă"


Unul din darurile mult iubite de mine primite de la fiii mult-iubiţi este o carte cu grădini. Mai demult, acum vreo 10 ani, îi dădusem unuia dintre ei la aniversarea zilei dumisale de naştere o carte bricolată care avea trei sau patru file, carte pe care am scris-o de mână (pe atunci, venită fiind eu direct de la ţară, singurul fel de scriere care mi-a apărut în minte era cea cu stiloul) şi conţinea o singură poveste în care era vorba despre o grădină.

La scurtă vreme, iubiţii respectivi mi-au adus un mănunchi întreg de tot felul de grădini legate de către un mare muzeu într-un album. Se cheamă "Salvami dalle corna degli unicorni". De atunci cercetez eu originea inorogilor înlănţuită de calda artă a tapiseriilor medievale...

Mai ales că în lunga şi interesanta mea vieţuire deja am întâlnit şi cunoscut frumos vreo cinci-şapte exemplare de unicorn.




E tare interesantă teoria ivirii lor în artă (mai ales că nu se specifică nicăieri certa lor ivire în ...lume).
Dar pentru asta trebuie să citeşti tot albumul. E foarte incitant, sunt o mulţime de elemente de cultură de ev mediu de care nu ştiam absolut nimic.










Acum, cu permisiunea prietenilor, voi face o obeză paranteză...
Ideea e că inorogii sunt din genul apariţii-cutii, un fel de castă, inventată special pentru oameni, pentru a ascunde pe cineva. Un fel de imagini-ambalaj-de-cadou, dinăuntrul cărora se joacă v-aţi ascunselea Dumnezeu cu noi.
Cam cum se întâmplă cu Părinţii când slujesc, când îndărătul lor este Însuşi Hristos, când se fac Recipiente şi când ai şansa, sărutându-le mâna, să săruţi, tu, om trăind încă, Mâna Lui.

Cam cum este în zilele acelea ieşite din comun, care te fac să tresari de duioşie mergând prin mulţime. Le ştiţi.
Eu, personal, le zic "zilele în care coboară Hristos în stradă". Sau cele în care se plimbă Sfântul Mina pe bulevardul Vasile Milea (aici e întâlnit cel mai adesea). Ori alte exemple, cu alte figuri ilustre (înseamnă luminate,nu?)

În timpul acesta de graţie, oamenii întâlniţi sunt deosebit de frumoşi. Nemaipomenit! În metrou, în staţii, la magazin e plin de bătrâni care te fac să plângi de cât de frumoşi aşteaptă (a fost unul la care mai era foarte, foarte puţin până să-l înterup din cascadele de dezorientare şi stânjeneală care-l asupreau până la lacrimi în marele oraş preamodern, şi să-i spun cu bucurie: liniştiţi-vă, sunteţi cel mai frumos de aici! M-am cenzurat atât de mult, îi priveam mâinile incredibile şi ochii incredibili şi nu i-am adresat atunci din laşitate nicio vorbă... asta e un lucru atât de teribil, încât cred că o să-l spovedesc ).

Apoi sunt zecile de tineri necuprins de frumoşi şi sutele de copii ...de nepovestit. Toate astea în cursul aceleiaşi după-amieze.







Într-o astfel de zi copiii mei sunt roşii de tot în obraji. Pare inexplicabil de ce asta tocmai odată cu preumblările terestre ale sfinţilor, ...îi poţi zice unei astfel de potriviri "coincidenţă" (nu-i aşa, dragă Ştefan???).

Asta dacă nu ştii cum îmi alint eu copiii. Sunt uneori atât de drăgălaşi, încât singura formă de răzgâială pe care mă simt îndreptăţită să le-o aplic este "să te pupe pe tine Hristos când te-o prinde". Bebeluşului îi spunem de la o vreme din cauza asta jilţuleţul. I-am urat mereu să se odihnească Hristos în el când vine pe Pământ.
Deci... Roşeaţa din obrăjori era de fapt o suavă iritare de constatare, ca eu să mă încredinţez de sărutare.







Şi acum revenim la inorogi. Aceste persoane sunt deci altceva decât arată la o primă întâlnire. Cei din albumul renascentist arată (îi ştiţi) precum antilopele de deşert sau precum caii albi cu corn în frunte. Ei sunt ocrotiţi pe tapiserii de către o dalbă doamnă extrem de radioasă, de iubitoare şi trist-îngrijorată (îţi dai seama de aceasta după curbura sprâncenelor). Explicaţia cercetătorilor pare logică. Ei traduc larga răspândire a acestor imagini în acea epocă în felul următor...



Se pare că în acele timpuri exista o delimitare fermă între arta sacră şi cea laică, chiar şi în ceea ce priveşte destinaţia, locaţia ei finală. Dacă artistul ilustra scene sau figuri sfinte, locul acestora putea fi în biserică, în mod sigur. Dacă un comanditar dorea să deţină la castel o astfel de lucrare, de multe ori se recurgea la şiretlicul artistului dintotdeauna, numit alegorie.

În Renaştere, revenirea la valorile antropocentriste ale antichităţii a făcut ca, şi în catedrale, chipul omului, în realista sa reprezentare, să ia locul chipului lui Dumnezeu. Icoanele n-au mai fost bidimensionale, cu perspectivă inversă, cu expresia duhului pe sfintele chipuri...
De aici volumele îndelung căutate, Madonele, şi, palbabilele, sculpturalele figuri precum cele pictate în Capela Sixtină (care ţin în căuş geniul lui Michelangelo sau al lui Rafael, sau al lui Da Vinci.. desigur, tot ca mărturie, spre slava lui Dumnezeu, care a înzestrat făptura cea după chipul şi asemănarea Sa cu talent infinit).

Aflându-se omul acesta în inima artei, de multe ori dorea a oglindi umanitatea Divinului, adică a transcrie pe oamenii în care a sălăşluit Dumnezeu, încă de pe pământ, şi anume pe Sfinţi, pe Martiri, pe Cuvioşi. O parte au fost zugrăviţi în stilul umanist binecunoscut, ca oameni în trup (nehieratizaţi, cum îi conservă, de pildă, poezia icoanei bizantine).




O altă categorie de opere au captat şi conservat spiritul în simboluri, în metafore.
Aceasta este un fel de artă vizuală-poetică. Un fel de instalaţie-manifest, am spune postmodernii.







Ce credeţi că înfăţişează seria bogată de tapiserii din toate muzeele lumii cu subiectul "Dama şi licornul"??? Sunt o mulţime, lucrate cu o migală de nedescris, având un desen de mare forţă şi fineţe. Originale fiecare în parte sub aspect formal, sunt unitare prin temă, prin secretul păstrat.

Este vorba de o poezie ascunsă în forme. Cât de curand vi se va dezvălui.




Mai întâi să vă precizez pe scurt contextul practic în care s-au dezvoltat aceste poezii ţesute.
Cetăţile şi majoritatea castelelor medievale erau din piatră, netencuite, chiar aşa cum le vedem azi. Nu exista încă geamul de sticlă, fereastra era doar deschizătura pe care arhitectul o trasa în zid pentru a lăsa să pătrundă lumina zilei. Noaptea luminau torţele şi încăperea se aerisea tot prin aceste deschizături. Iarna era cumplit de frig. Încă nu se pusese la punct vreun fel de încălzire centrală. Prin draperile neetanşe intra ninsoarea şi gerul, prin crăpăturile din zid, de cele mai multe ori netencuit, pătrundea crivăţul.

De necrezut, nu?







Nobilii bogaţi îşi permiteau un mod extrem de scump, însă estetic, de a izola termic peretele neprietenos şi gri. Comandau astfel enormele tapiserii-la-modă, care urmau să acopere întregul zid al încăperii.
Cu ajutorul lor, evadau din monotonia pietrelor colţuroase, cam cum reuşim noi astăzi să ne imaginăm lumea privind filme documentare cu frumuseţile planetei :) .
Pe vremea aceea nu aveau această alternativă. Când nu călătoreau, privirile luptau cu mortarul gri, cu bolovanii gri, iar auzul, cu ecoul pietrei gri. E dureros, să ştiţi.
Prinţesele se molipseau de tristeţe. Până primeau în dar poveştile-de-văzut şi de încălzit.



Artiştii şi tehnicienii tapisieri le ţeseau la gherghef după cartoane desenate de maeştri. Desimea urzelii era mare, lâna şi mătasea trebuiau vopsite şi toarse, toată munca se făcea manual, fără niciun fel de mecanizare. Pentru a finaliza un singur metru pătrat o persoană lucra între câteva luni şi un an de zile. Lucrările necesitau angajări masive, puneau la treabă migăloasă zeci de ţesătoare şi costau enorm.




Deşi le întindeau pe perete ca pe hărţi enorme ale lumii, aristocraţii se învăluiau pe ei în acestea, de fapt. Evadau în ele sau îşi legau ochii osteniţi ca şi cu nişte fulare colorate. Tema cea mai des întâlnită azi (deci cea mai căutată atunci :)) era această Doamnă cu Unicorn! O fotografie a ei puteţi găsi AICI până deschideţi un album de specialitate. De fapt, în tot articolul... (Clik aici!)









Paranteză: Asta în caz că nu e izbitoare asemănarea capodoperelor pe exact aceeaşi temă publicate în articolul de faţă. Am rugat pe miraculoşii mei studenţi, după ce am analizat arta medievală şi tapiseriile să interpreteze şi ei subiectul. Sper că e evident că în toate aceste lucrări de 4-6 ani există grădini cu prinţese şi unicorni...









Alegoria de care vă spuneam este prezentarea acestor două personaje-cheie...

Ele animă tărâmul unor grădini-în-grădini, unor spaţii concentrice.
Doamna este, în interpretarea cercetătorilor, imaginea Reginei Cerurilor. Iar Inorogul, fiinţa incredibilă, nepământeană, neînţeleasă de umanitate şi fragilă este Iubitul Său Fiu.

Da. Este vorba de Maica Domnului şi de Hristos!!! Grădina-în-grădină e metafora frumuseţii Raiului, aşezat geografic în centrul creaţiei divine, Grădina cea mare.





























Vă mulţumesc tuturor marilor artişti contemporani care m-aţi ajutat în căutarea inorogilor, şi mai ales celor 30 (de la Grădiniţele 41 şi 57) care aţi lucrat împreună pentru a alcătui această galerie:
Oana Grif, Matei Damian, Letiţia Mihăilă, Vlad Georgescu, Ilinca Gruia, Mihai Caraba, Denis Iova, Haricleea Rotaru, Iulia Caraba, Cătălin Sălcianu, Andreea Grif, Alex Vatamaniuc, Alexia Cârstea, Denisa Cataramă, Teodora Minetos, Andrei Vlad, Gabriel Bogdan, Andreea Săndulache, Eda Petrache, Nicola Deli, Codrin Dumitrescu, Alexandra Cazan, Robert Gârbaciu, Ioana Săndulescu, Mara Cotigă, Alessia Zamfir, Daria Iordache, Darian Safari, Răzvan Hosseim şi Ana Hodivoianu.

marți, 17 noiembrie 2009

Ttttt...e!


Deşi sunt în anul doi de studii doctorale şi m-am încrâncenat toată viaţa în examene, de curând am luat hotărârea de a da admitere anul acesta la RAI. Nu sunt iniţialele unei instituţii, este chiar instituţia. E foarte greu cu subiectele, dar mă rog şi nădăjduiesc că şi de această dată, ca la fiecare examen important pe care l-am susţinut şi în trecut, îmi va şopti răspunsul chiar Dumnezeu. El e cel care va întreba, desigur, dar sper că tot El va şi răspunde, în lipsa totală a răspunsului meu.
Mai am suplimentar o scânteie de speranţă. El obişnuia să rânduiască totul în aşa fel încât mi-a picat mereu la test singurul lucru pe care îl ştiam face.

Motivele pentru care insist să candidez cât mai repede, lucru pe care îi sfătuiesc şi pe alţii să-l ia în serios, sunt două. Pe de o parte, având în vedere că sunt absolvent de liceu şi universitate de artă, eu trebuie să ajung să văd cea mai frumoasă privelişte a creaţiei, cea mai grandioasă şi de nedescris minune, şi anume FAŢA LUI HRISTOS.
Dacă devii cândva cel mai mare artist, dacă ai absolvit o sută de academii de artă pe o mie de secţiuni şi ai avut burse şi călătorii şi peripeţii într-un milion de ţări de pe Pământ, încât să-ţi fi apropiat şi asimilat întreaga Artă a omenirii de la primele ei secunde şi până astăzi şi nu ajungi să vezi faţa Lui Hristos, poţi izbucni în plâns şi deznădejde liniştit, zadarnică e truda ta.
Dacă ţi-ai însuşit studiind îndelung ştiinţa, bucuria şi tehnica descoperirii Frumuseţii şi nu vei găsi aievea faţa Lui Hristos, nimic nu eşti. Făcutu-te-ai numai pojghiţă acoperitoare şi aurul tău polei scorojitor. (O şoaptă între paranteze: ştiţi, eu sunt mămica lui Pavel.)
Asemenea, dacă ai iubit partea lui Dumnezeu înţeleasă de umanitate ca frumos şi, tânjind, sărac şi alergat, n-ai reuşit să vezi totuşi niciodată vreun muzeu, dar ai primit voie a te desfăta de Faţa Lui Hristos, nu e nicio pierdere. De acum încolo primeşti minte îngerească şi toate ale lumii îţi vor fi date ţie spre cunoaştere şi atingere, scrise ca-n palmă. Te va purta, evident, Fiul lui Dumnezeu, cu uşurinţă, prin El însuşi pretutindeni. Aţi văzut cât de tare rimează Dumnezeu cu cuvântul „muzeu”? Pentru că El asta şi constituie:
Dumnezeu, Cuvântul-Muzeu... E precum jocurile-numărătoare ale copiilor.

Apoi, ca să revenim, încă un lucru minunat în rai e acela că poţi sta câtă vreme voieşti, adică tot timpul, cu cei iubiţi ai tăi în braţe (chiar dacă ei se află sau încă nu acolo), pentru că nu te mai grăbeşti să ajungi la serviciu.


Nu mai am deloc răbdare întrucât, tot din acest punct de vedere, voi putea fără niciun fel de problemă sau blocaj cultural să vă strig până pe Pământ, unde vă voi vedea plan, decorativ, ţesut exact ca pe renascentistele verduri... În mijlocul grădinii-în-grădină, pe insula cu borduri de ape şi flori, unde, unicorn, graţios veţi fi dezmierdat de către preafrumoasa dumneavoastră Doamnă. Doamna cu licornul de pe tapiserii. Şi în loc de „vă iubesc”, cum am început în această infatuată scrisoare de amor, mă voi adresa cu „TE iubesc”!!! Acesta este cel de-al doilea motiv pentru care dau admitere.
Dacă aţi şti de câtă vreme îl aştept eu pe "...Te"!!!



Vă rog să-i înmânaţi un buchet mare de îmbrăţişări frumoasei Doamne-cu-Licornul de pe verdură, această scrisoare îi aparţine în aceeaşi măsură. Fiind dumneavoastră amândoi un trup.

Cu stimă, a dvs. C. Dragomir, licenţiată în arte plastice şi decorative şi mai cu seamă în tapiserie :)




P. S. Numai acum, după multe zile, citindu-vă ultimul dar şi ultima iubire, am putut vedea că deja aţi dezbătut academic cele ce nu mă pricepeam eu a vi le înfăţişa... Daaaaa, asta voiam să spun! Cum ziceţi dvs., Cuvântul în veşmintele imaginilor... cât este de extraordinar!
Ce arcaş priceput v-a lăsat Dumnezeu pe verdura cuvintelor!

Am hotărât, deci, să predau astăzi la grădiniţă despre tapiseria-alegorie din evul mediu. Să le arăt de unde se ivesc, de fapt, unicornii şi alesele prinţese. Au fost încântaţi să le afle o sursă, alta afară de desenele acelea animate imposibile care se pretind a fi acum la modă.

Vă las să vă amuzaţi de grădinile-în-grădini şi de inorogi în interpretarea copiilor, după ce au vizionat albumele-ţesături ...



Olguţa Barizi, 6 ani

Radu Petrescu, 6 ani

Diana Ilie, 6 ani

Nectaria Manta, 5 ani

Irina Iordache, 5 ani

Antonia Enescu, 6 ani


Ilinca Anghel, 5 ani

Alexandra Popa, 7 ani

duminică, 8 noiembrie 2009

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Bunica animistă

Domnului C., fragmentului meu iubit de adevăr





Desenul cu ninsoarea e de pe un caiet străvechi, de pe când eu aveam cinci sau şase ani
şi închipuia jurnalul cu însemnări ale Mamei Valiţa. Eu i-l ilustram din când în când cu
creioane sau cu pix adiind a chinină cerute de la Cooperativă de la Zucu. Acest miraculos
vânzător mă iubea atât de mult, încât îmi dădea orice îmi trecea prin minte să îi cer,
fără bani.
Când nu era de însemnat ceva, în zilele neînsemnate adică, caietul secular servea
la acoperit olurile cu lapte prins. Undeva la dreapta, mai jos de poză, încă se mai
desluşesc, în caligrafia aceea curată de demult, de pe vremea când toţi şcolarii
care terminau patru clase primare puteau avea acelaşi formă de scris (incredibil,
toată generaţia bunicilor noştri scrie de mână la fel!), rândurile care mă fac să izbucnesc în râs.
Cele în care ea ţinea socoteala hectarelor săpate pentru colectiv ("pus 25 de şiruri barabule în sălişte",
"lăsat cloşca roşă pe ouă", "dus vaca la montă" :).
În aerul galben de atunci, care s-a şi scăldat minunat în hârtie de a rămas tipărit,
după cum vedeţi, auzeam clopoţei.

"Pe copii îi aduce barza din ţările calde. Altfel, puii păsărilor ies din ou, pe când
puii animalelor se nasc noaptea prin găurile de pe burtă pe unde curge şi laptele muls. "

"Moş Crăciun se uită în toată vremea la noi prin bec. Prin cele două ferestre care se văd
ziua în orice bec agăţat în perete... De asta ştie absolut tot ceea ce facem..."

"Dacă spui minciuni, îţi creşte nasul. Dacă porţi mărgele, îţi cade puţa (asta este valabil
pentru băieţi)".

"Pe coaja copacilor, crăpăturile sunt de fapt nişte litere vechi, pe care le poţi citi dacă
ai destul de multă învăţătură."

"Dacă rupi frunzele florilor, ele plâng, la fel cum am face noi dacă ni s-ar tăia o mână.
Dacă le rupi şi capul, ele mor."

"Singur pe puiul de arici nu-l poate nimeni închide în niciun fel de cuşcă, pentru că
peste noapte vine mama lui, care are iarba fiarelor, şi desface întotdeauna orice ferecătură."

"Ţiganii fură tot timpul copii băgându-i în sac, să nu se audă când strigă, şi asta pentru ca
să-i pună pentru ei la cerşit. Majoritatea ţâncilor ăstora mulţi, pe care îi vedem la ţigani în
căruţă şi care de obicei plâng de foame, ne'grijiţi, sunt furaţi... Deci trebuie să ne purtăm
cu băgare de seamă, ca nimeni să nu ne audă ziua din ogradă."

"Celui căruia strică un cuib de rândunică ori de barză îi va arde casa."

"Berzele-şi fac cuib doar pe hogeacul casei unui om bun."

"Florile de gheaţă de pe geam sunt nişte dgisămnări care arată cum era lumea înainte-vreme,
pe când nu erau oameni, ci numai dinozauri (ca un fel de balauri)."

"Dacă vreodată te apleci să te uiţi în fântână, te trage Broscoiul şi te îneacă. Se pare
totuşi că Filuţ al lui tanti Ileana a putut vedea Broscoiul, ca să ne poată da mărturie
tuturor copiilor din sat, anume că s-a aplecat şi l-a şi tras la adânc şi, luptându-se un
timp, nenea Filuţ fiind om mare, a biruit şi a scăpat. Un băiet n-ar fi putut."

"Dacă apuci să sari în joacă ori să păşeşti peste fratele tău mai mic şi nu mai treci înapoi,
acela nu mai creşte. Nu ştiu ce face. Stă aşa şi, neputând creşte, moare. Deci nu se sare
peste prunci. Aşa cică e o poruncă la Carte, că nu se sare peste prunci. Femeile strămutate
de la ţară o păzesc cu sfinţnie, mamele noastre ne suduie şi ne bat tare rău dacă ne jucăm de-a
piedicile şi sărim peste fraţii noştri..." :)

"Orice dobitoc, oaie sau vacă, îşi face cruce cu copita pe jos, în paiele din grajd, totdeauna
înainte să se culce, nu ca noi, oamenii, care uităm să ne închinăm."

"Dacă te trezeşti de dimineaţă şi nu te speli pe faţă, plânge Maica Domnului."

"Ai carte, ai parte."

Se poate dovedi că adevărul are şi el vârstele lui, ca şi omul. La început, el e prunc pe când
eşti şi tu prunc, niciunul pretinzând de la celălalt vreun fel de înţelegere.
Mai apoi are copilăria lui de adevăr. Adevarul-copil e lung cât tine, părul lui e bălai şi uneori
netezit, alteori încurcat într-adins, căci se străduieşte mult să semene cu cel care-l aduce
de mână în ograda minţii tale.

Da... Foarte puţini bunici piaptană adevărul înainte de a ţi-l aduce să-l cunoşti faţă către faţă,
de cele mai multe ori îi încâlcesc buclele aşa de tare, încât nu-i mai poţi vedea limpede ochii.
Şi când nu-i vezi bine ochii cuiva, e ca şi cum nu l-ai fi întâlnit, nu-i poţi grăi pe nicio limbă.

Astfel că lucrurile (pline de însemnatate) din prima copilărie se dau drept adevăr pentru că
îţi sunt spuse de către oameni în care ţi-ai pus întreaga încredere. Şi cum tot lucrul de care eşti
încredinţat cu putere e sigur Adevăr, că aşa mai zice la Carte (anume că poţi muta munţii crezând),
se face că o vreme, cel puţin, Broscoiul există. Oricum, rezultatul era că ne uitam mult mai des
în fântână decât înainte, ca să vedem cum arată. Adevărul va creşte an de an în înălţime,
năzdrăvăniile înşirate mai sus evoluează în trepte.
Se dovedeşte, după vreo cinci ani, că Moş Crăciun e o mare decepţie, că se preschimbă din bucurie
aşteptată în calvar, că cineva îl face un pretext lamentabil de prezentare şi taxare a defectelor tale
când e lume multă emoţionată şi îmbrăcată frumos, când sunt adunate toate neamurile scumpe pe care
le vezi tare rar şi că te face să plângi că nu meriţi daruri... Puţin mai târziu Moşul acesta încetează
să mai existe, deşi, contrariant chiar şi pentru tine, ferestrele prin care ne-a urmărit în toţi anii aceia
continuă să se vadă în orice bec aflat în interiorul unei încăperi.(!!!) Nu pot să vă explic ce cumplit de
tristă e viaţa copiilor cărora descoperă că NU E MOŞ înainte de a-şi explica de unde totuşi geamurile
acelea din bec, vizibile chiar şi atunci când becul nu e legat la curent, când e ţinut cu mirare de el în
mână...

Apoi...Locul prin care vin animalele pe lume se mută repetat în diverse zone ale corpului lor (cum ar fi
pe gură sau prin vârful coarnelor), pentru a se fixa definitiv, spre încruntare, undeva sub coadă...
În final, lucrurile învăţate la şcoală intervin indiscret şi traumatizant în sistem şi strică toootul...

Când eşti tânăr, e altceva. Înfăţişarea Adevărului se schimbă brusc, ca şi a ta. Începe a se scrie cu literă
mare. El devine cochet, pudic, ambiţios. Tumultos. Sceptic. Pretenţios. Selectiv. Afectuos. Imprudent.
Studios. Are curajul acela de a se jertfi. De a iubi cu bucurie în secret.

Când te faci de tot mare, ţi se cere "superioritate în gândire" :) . Adevărul va purta barbă, sau,
în orice caz, va fi foarte sobru şi rezervat. Motiv care tu va trebui să te detaşezi, să-ţi trădezi
brutal copilăria, să-ţi jigneşti vechile amintiri adunate frumos despre propriul Adevăr adică, numindu-l
tocmai pe El pueril. Şi va trebui să scrii zâmbind prin jurnal despre cât a fost de de imatur. Adevărul,
am observat, asimilează mereu asta ca pe o lovitură destabilizatoare, peste puterile lui de purtat şi,
expus, se introverteşte ireversibil. Şi plânge, de nedreptate şi trădare, pentru că acestea erau unicele
lui limite, altfel ştim că Adevărul nu cunoaşte limite.

Problema mea în momentul de faţă şi motivul pentru care v-am scris toate de până acum este, vă
mărturisesc, faptul că m-am îndrăgostit tardiv şi dureros de Adevărul meu. Am dus până acum o luptă de
neînţeles împotrivă-i şi nu pot să pretind de la ochii lui plecaţi nicio privire. Sunt amari şi tulburi
de resemnare.
Inima lui miroase a brad. Picioarele-i sunt moi, topite de deziluzie.

De abia aştept momentul în care o să-mi apară consacratul păr alb, pentru că atunci, cu siguranţă, voi
regăsi Adevărul ca pe un iubit nobil şi frustrat.

Când eşti bătrân, oamenii au pretenţia de la tine "să fii întelept". Şi tu, ca să nu-i dezamăgeşti, îţi
reaminteşti lucrurile spuse în lista de faţă pe la început şi le repovesteşti celor mici cu dezinvoltură şi
convingere, până ajungi să le crezi din nou, asemenea bunicii mele animiste. Da, adevărul va creşte mereu
odată cu tine.

Iar la urmă, Adevărul te va întampina cu vocea lui de copil: "Haide, ce faci?..., dac-ai şti de când astept
aici în frig precum o pasăre ninsă!..."
Şi va trebui să-l săruţi neaparat!!!

Adevăr, pasăre ninsă!

joi, 16 iulie 2009

Pointless story

Că tot vorbea de capetele pătrate greu de plivit în grădină,

Ancuţei...


Omul-de-întrebări



Andrei Strugariu, 6 ani

               Într-o zi de iarnă a nins cu întrebări. Acestea erau scrise în diverse caligrafii pe bileţele rupte din agende sau pe foi de curs.
Vântul le smulgea din aer, troienindu-le pe acoperişuri. În scurt timp, străzile şi pomii s-au încărcat de hârtie ca de un frunziş ondulatoriu
şi imaculat, ca-ntr-o curioasă toamnă polară. Lumea degaja cărările cu lopeţi pătrate de lemn, clădind grămezi de răvaşe pe care cerneala mişuna
bleumarin, precum nişte furnici, şiroind propoziţii interogative. Ele proveneau de la o conferinţă unde a fost invitat un mare dascăl.
Acestuia, onoraţii organizatori i-au pus miliarde de întrebări.
               El nu a reuşit să răspundă tuturor, pentru că în sală ningea de asemenea cu bileţele aruncate din lojele etajelor superioare, care ameninţau
să-i acopere pe cei de la parter. Aceştia, la rândul lor, redactau întrebări. Însă fiecare participant la tumultoasa dezbatere a fost mulţumit,
întrucât a realizat că, deşi întrebările lui nu au ajuns mereu la destinaţie, i s-a răspuns la obiect, tocmai la problema ridicată.
               Dascălul era bătrân, iubit de toţi şi orb. Cu siguranţă, cea mai mare parte a locuitorilor oraşului şi-l amintesc. În principiu, era iubit
pentru că vorbea cel mai adesea despre dragoste şi se contaminase cu ea, asemenea unui profesor de desen care umblă mereu mânjit de cărbunele
cu care lucrează. Deşi nu vedea nimic, reuşea să umple de fiecare dată cu o precizie de invidiat toate recipientele de afectivitate golite de cotidian
din pieptul celorlalţi.
               În seara cu pricina, deşi nu distingea ninsoarea de întrebări din imensa încăpere rotundă, îi auzea foşnetul şi înţelese că în curând se va
aşterne o zăpadă de hârtie pe podea. La final a coborât treptele scenei pe întuneric, a ieşit pe întuneric din sală, pe întuneric a străbătut şi culoarele
universităţii ticsite de lume murmurândă, şi când a ieşit în iarna de afară, era lumină.
               Nins şi surprins... de faptul că vede pentru prima dată, a rămas într-o aşteptare zglobie, ca un copil căruia îi arunci de la departare o minge.
Lumea era albă, plină de scrisori troienite sau care pluteau împrăştiate de vânt. Copiii se dădeau cu sania pe derdeluşul sonor, purtând ghete şi
mănuşi pentru a fi protejaţi de înfrigurare în caz că ar fi venit în contact cu gravele întrebări ce invadaseră totul, dintre care unele erau mai
alunecoase decât o pârtie de sticlă. Alţi copii aruncau unii în alţii cu bulgări de întrebări, mirându-se că persoanele în vârstă nu mai voiau să
participe ca altădată la jocul lor, ci se fereau din cale-afară, ca nu cumva să fie nimerite.

               Unul dintre copii rostogolea îmbujorat nişte rotocoale mari de hârtie compactă, se vedea că s-a ostenit mult să le înghesuie laolaltă.
Chiar şi aşa, fâşiile cu întrebări contrastante se luptau unele cu altele să iasă din formă, precum peştii într-un bol. Le-a clădit pe trei caturi,
unul peste altul, după greutate. Apoi şi-a smuls de la mâneci doi nasturi şi i-a aşezat alături, veneau undeva la gât pe straiul alb închipuit. A ales
dintre foile tremurând incandescent o strofă dintr-o poezie scrisă cu roşu şi i-a potrivit-o drept gură. I-a acoperit arcadele cu penele moi,
cărunte a două păsări şi a zidit astfel un om-de-întrebări.
               Bătrânul privea fascinat lumina care venea din zăpadă, bulgării mari de hârtie şi zâmbi.
               -Ce vă uitaţi aşa, domnule dascăl?! râse cu drag copilul care construise omul-de-întrebări. Vă place?! Mă bucur tare mult, pentru că
e pentru dumneavoastră! De fapt, sunteţi dumneavoastră. Vedeţi, tocmai v-am făcut portretul!
               Băieţelul îşi îmbrăţişă cu mândrie omul-de-întrebări, care foşni între palmele lui foarte alb şi fragil. Dascălul surâse ca un copil bătrân
şi se deşteptă în tramvai, cuprinzându-se ocrotitor cu palmele şi netezindu-şi întunericul lucios al sutanei. Fără să vadă, simţi negrul foşnind
altcumva decât albul de dinainte.
...Încurcat, hotărî să-şi frământe nevăzutele degete.

marți, 7 iulie 2009

Foile de jurnal si pierderea


grafica - Bianca Toma, 6 ani, "Îngerii de pe acoperiş"

     Într-o zi, o mami s-a îmbolnăvit de un fel amar de supărare acută şi a suferit atât de evident, încât asta i-a afectat pe toti cei din jur. Nici
 o reţetă a raţiunii nu i-a folosit. Ca să o facă bine, un prieten bun, neobservat decât de ea (prins fiind, de obicei, ca un stiker de fiinţa ei) s-a 
desfăcut de acolo, transparent pentru ceilalţi, şi a întrebat-o multe lucruri. A legat între ele toate firele istorisirilor ascultate, înşirate fără 
coerenţă şi mintea lui a ţesut un diagnostic: această mamă, tocmai pentru că a devenit mamă, s-a îmbolnăvit de o boală tipică, numită 
„pierderea copilăriei”, necontagioasă, cu efecte inhibatorii doar asupra lactaţiei.
        Drept urmare, el a închis-o într-o cameră unde în prealabil a tapetat pereţii, podeaua şi tavanul, mobilele şi celelalte lucruri cu foi de 
jurnal.
        Dându-şi seama ca ea tânjeşte să trăiască în trecut şi voind a-i uşura zbaterile, el a controlat toate lădiţele din şifonier, bibliotecă, balcon,
chiar şi din baie. A găsit o mulţime de carneţele, caiete, tomuri cu însemnări de ale ei din clasa a şasea şi până acum (cele din clasa a treia au 
fost distruse, din păcate), le-a desfăcut şi le-a colat pur şi simplu, până şi pe vaza de flori din odaie. Perdeaua de nylon a scos-o, înlocuind-o 
de asemenea cu o compoziţie foşnitoare din foi caligrafiate.
        Astfel claustrată cu copilaria, nevoită să citească neîntrerupt foile vii vorbitoare din propriile agende,la venirea întunericului trăgea şi
perdeaua de scris şifonat croită din careuri capsate unul langă altul, aprindea o veioză şi aşa adormea acoperită în întregime de rânduri, 
rămânând pe lumină în întunericul propriei copilării. 
       Cum îşi petrecea vremea? Păi mai tot timpul plângea de nostalgie, râdea de nostalgie, zâmbea sau vorbea singură de nostalgie, 
simţindu-se astfel mai bine. Bradul de Crăciun l-a împodobit, în loc de globuri, cu fotografiile vechilor prieteni. Cei ce veneau în vizită se 
mirau de înlocuirea sferelor din sticlă cu dreptunghiurile de hârtie, ridicau din umeri şi atât. Se gândeau că alungarea sferei în favoarea 
pătratului e o opţiune estetică şi nu mai formulau judecăţi de gust...
        Văzând-o în această încă-deznădejde, într-o zi au venit îngerii prin fereastra plină de lumina amiezii de iarnă şi au interpretat o 
scenetă. Şi-au lăsat aripile originare pe pervaz, s-au împodobit cu foile copilăriei mamei şi, începând să zboare cu noile aripi de hârtie 
prin cameră, au executat un balet postmodern fascinant, tare bine compus pe fundalul alb-caligrafic al ne-încăperii. Întreaga panoramă 
era o instalaţie artistică de o rară frumuseţe, ce l-ar surprinde până şi pe Dl. Guţă, profesorul nostru de necopleşit, cel de istoria artei 
moderne. Ca o paranteză, vă voi specifica faptul că, la emoţii puternice, în preajma operelor care îl miră, roşeşte feeric. Probabil că la 
instalaţia cu baletul şi caligrafia ar fi roşit.
        Fluturând astfel, îngerii i-au spus mamei (care rămăsese în transă poetică), rar şi răspicat, ca nişte doctori de cap adevăraţi:
„Păi vezi, măi, mami, că nu eşti sănătoasă?! Cum poţi tu să gândeşti că dacă te-ai făcut mare şi ai devenit mamă, ţi-ai pierdut copilăria?! 
Copilăria nu se poate pierde, ci doar alunga. Mai degrabă ţi-ai pierdut minţile, bine că ale tale sunt uşor de reperat. Ce afirmaţie e asta 
cum că aducerea pe lume a copiilor îţi şterge copilăria? Aberaţie! Mintea ta nu sesizează niciun conflict? Nu-ţi dai seama că 
naşterea lor nu poate decât să aducă lângă tine o mare de copilarie?! Sunt din aceeaşi familie de cuvinte, ce Dumnezeu! (ce se iritară 
îngerii...)
        Unde mai pui că mama respectivă mai făcuse şi logica cu d-l Aslam...
Şi în momentul acela ea a decis: da, domnule (da, domnilor îngeri...),  faptul că m-am trezit mami şi că mi-am pierdut copilăria, alături 
de viaţa vechilor jurnale, mi-a umplut casa tocmai de copilărie!
        Din clipa aceea s-a vindecat de supărarea amară, de senzaţia că nu are deloc timp (o, cât timp agonisit avea!) a deschis uşa şi a fugit 
în tot restul casei care mustea de copilărie, a pierdut pe tipul cu stikerul de pe burtă (pe care îl chema adesea s-o susţină, şi care acum 
s-a ascuns zâmbind fericit), a făcut chiar duş de copilărie până în stradă (asemeni copiilor care aleargă desculţi sub ploile torenţiale de vară), 
a realizat că stătea, de fapt, pe întuneric în lumina copilăriei şi a mai plâns puţin de tot.


Casa noastră are cuib

Nazanin, 5 ani

Ca mulţi alţi bunici autentici probabil, ai mei obişnuiau să se spele pe mâini înainte să se apuce de lucru, mai cu seamă de lucrul ţarinei, şi nu după, cum am face noi. Ai mei luau masa aşa, ştiind din surse sigure că pământul nu poate fi decât curat.

Faptul că se cheamă ţăr’nă îmi sugera de pe atunci, în mod firesc, precum tuturor copiilor, şi o fină compatibilitate gastronomică şi, prin urmare, o gustam, cu condiţia să mă fi spălat pe mânuri înainte. Eram la vârsta la care copiii pun furnici pe limbă. Să ştiţi că dâra pe care o lasă ele mergând e acră şi te face să râzi mult în ziua aceea. Totuşi, ceea ce v-am spus acum e un întâmplător ocoliş, să nu mă abat, pentru că tocmai vorbeam despre bunici.

Ideea era că, din motivul amintit la început, tot ceea ce ieşea de pe urma muncii lor era curat şi adia nespus de frumos, anume a fân şi a doniţă de lapte (care nu e obligatoriu să fie plină cu lapte, miroase alb mai ales goală). Ştiu că se înconjuraseră cu darul acesta nevăzut roata de la fântână (şlefuită de ani în palmele lor), pragul înalt de la grajd (ros vara de tălpi şi iarna de ciubote), sania mare de cărat crengi şi chiar şi glasurile lor.

Până la urmă, toate cele care intrau şi ieşeau din ogradă, dar mai ales cele sortite să stea pe loc, se acoperiseră, ca de o pulbere, de mirosul de care vă vorbeam: zăvoarele, drucul de lemn şi belciugele porţilor, sârma de legat portiţa de la gradină, clămpuşca de la ceea-casă, încuietoarea cu şaibă de ban ieşit din circulaţie (care închide şura, gangul ori coteţul), apoi clampa de la uşa tindei şi ceilalţi blânzi străjuitori, care nu apără prea mult, în inocenţa lor, însă investesc mereu cu taină ideea de spaţiu în mintea copiilor. Acestea fac parte dintre obiectele stabile, urmându-le celelalte, unele mai umblătoare şi mai ades înnoite, precum ouăle din cuibar, olurile, suveicile, ţolurile, pănuşile, coveţile, tăvălile, sertarele cu creioane aburind a chinină şi cauciuc, ori capra de tăiat lodbele pentru foc.

Iată de ce casa noastră avea cuib de barză pe hogeac. Se pare ca motivaţia berzelor e pur olfactivă.

Se spune că berzele se aşază pe casele oamenilor buni sau pe cele unde se vor naşte mulţi pui (care înseamnă, de fapt, exact acelaşi lucru), dar acestea sunt doar speculaţii. Pentru că noi am discutat cu barza noastră în orele ei libere şi ea a recunoscut că s-a statornicit acolo pentru că i-a plăcut de la bun început aroma fumului. Când a venit deasupra satului, a adulmecat toate fuioarele de fum (care ajungeau sus pe cer ca nişte turnuri osebite) şi a făcut o selecţie. Doar de la noi de pe horn ieşea, după părerea dumisale, un fum acceptat ca parfum.

Adesea barza noastră ne lua cu ea când mergea să facă baie şi deveniserăm foarte apropiaţi. Aerul din jurul nostru se făcuse dens, devenise cărare bătătorită dus-întors de la atâtea întrebări şi de la atâtea răspunsuri. Deşi pe atunci zâmbea des, barza de care vă povestesc era o persoană foarte serioasă, îşi creştea şi-şi educa în fiecare an odraslele numai după metode moderne. Avea pui dezgheţaţi, cu formaţie intelectuală, genul care pretinde să comunici cu ei şi să le satisfaci curiozitatea proaspăt ieşită de sub coajă. Câtă bucurie să cunoşti nişte pui de barză!

Uneori mama lor pleca şi mă lăsa pe mine să-i supraveghez de jos şi să mă întreţin cu ei, ideal să le desenez ori să facem şi conversaţie, ca să înceapă să intuiască şi ei exprimarea noastră verbală, plastică şi gestuală.

Observând că mă pricep la copii, într-o zi, pe când ne luase cu ea la scăldat, distinsa pasăre m-a investit cu fertilitate, în cadrul unei ceremonii speciale, păstrând câteva daruri binecuvântate şi pentru fraţii mei (pe care le ţin încă secret). Eu am fost foarte surprinsă şi mulţumită şi de atunci respect cu stricteţe orice vorbă spusă de o barză.

Tot ea a fost unica persoană care şi-a dat seama că eu nu am avut nici cântec de leagăn şi nici leagăn măcar, motiv pentru care îi plăcea să mă adoarmă ea. Mă lăsa să mă arunc pe spate pe corpul ei imens, ca într-o claie de fân nins şi să-mi cufund urechile în clăbucii textili cu care era acoperită. Am rămas de atunci cu o pasiune vie pentru contexturi, şi cred încă în existenţa unei arte anume care să nu aibă nevoie de simţul văzului, ci doar de cel tactil. Arta care se poate ţese legat la ochi, pipăind doar şi care poate bucura şi pe cei ce nu văd.

Îmi mai aduc aminte cum vântul îi zburlea penele pe dos pe lângă obrajii mei, cum cerul deasupra slujea albastru şi cum eu adormeam fără să mă mai opun. Pielea ei de pasăre are un miros atât de fin, că nu poate fi descris decât în somn, aşa că o să renunţ pentru moment. L-am regăsit mult mai târziu, într-o maternitate, de cel puţin trei ori. Este prima mireasmă a pruncului, din primele minute de ţinut în braţe, pe când încă nu miroase a tine, ci doar a barză. Imediat după aceea se contaminează de mirosul de lapte şi astfel cununa volatilă de pene de barză se şterge. O scumpă prietenă a mea a asociat-o cu prezenţa florilor de vanilie şi poate povesti oricui că, luându-se după aromă şi coborând din pat, i-a descoperit sursa, era chiar bebeluşul ei proaspat adus de dimineaţă în odaie.

Tot despre barză pot să amintesc faptul că a ţinut să mă bucure pe deplin, luându-şi licenţa în cântat, instruindu-se şi în străinătate pentru asta. Ea e cea care m-a învăţat toate versurile pe care le ştiu. Îmi cânta de fiecare dată un nemaipomenit cântec de leagăn, apoi a mai convins-o şi pe Mama-Valiţa, bunică-mea, să-mi facă scrânciob în răchită, pe care mă dădeam în fiecare zi.

Din acel moment, legănatul meu s-a integrat normelor internaţionale, barza şi-a demostrat profesionalismul, şi totul ar mai fi ţinut şi astăzi, dacă n-ar fi venit o vreme în care oamenii de la oraş se apucă de tăiat răchiţile şi de mutat (totul din motive estetice) şura în altă parte a ogrăzii. Asta ca să nu mai poţi intra lesne în pielea copilăriei mişcate de la locul ei!

De barză, nu mai vorbesc!... Ar putea fi prin pod? Dar acolo s-a întâmplat lucrul acela care desfiinţează entitatea oricărui loc tainic, şi anume făcutul ordinii... În orice caz, pe unde e, mă aşteaptă, albă, cu penele date pe dos de vânt, zâmbind din ciocul lung, portocaliu: “Te-ai facut maaare!...”

Dacă o voi întâlni, îi voi face un binemeritat compliment, asemănând-o unui înger, şi o s-o las să mă ducă în orice ţară caldă binevoieşte, dacă nu cumva o să vrea să mă plimbe în toate ţările calde posibile. Mi-e dor rău de ea.

Mă gândesc că, de fapt Cerul, în sine, trebuie să fie cea mai caldă ţară, din care coboară şi la care urcă mereu toţi păzitorii albi zburători.





Bebeluşul taumaturg

(Această scrisoare a fost trimisă ca veste bună unei persoane deosebite. Ea se preocupa la momentul respectiv de faptul că pruncul de care se îngrijea cu virtuozitate nu dormise de când se născuse nici măcar o noapte, deşi trecuseră două luni şi jumătate)





E uimitor că v-aţi dat seama care este medicaţia cea mai potrivită pentru noi, prescriindu-ne neîncetat cărţi cu poveşti. Sincer, eram obişnuită cu doctorii care îţi indică să cercetezi tratate de medicină dacă suferi de insomnie impusă.

Ca să vă bucuraţi, dorim să vă anunţăm ceva extraordinar. Că tocmai acest bebeluş, cel care a locuit o vreme înlăuntrul meu şi care locuieşte de două luni şi jumătate în preajma mea, se poate constitui în lădiţa de comori imagistice a oricărui povestitor. E diferit. Trăim cu impresia că simpla lui prezenţă poate schimba. Nu ştiu cum să spun mai bine. Vindecă. E bebeluşul trimis providenţial nouă pentru că, prin felul lui de a fi, îi tratează pe cei din apropiere tocmai prin metoda pe care ne-aţi sugerat-o. Basmul.

El în principiu e treaz şi fenomenul nu e foarte vizibil, dar atunci când adoarme, întreg trupul lui devine evident acoperit cu un scris caligrafic. Acesta se dovedeşte a fi epiderma unor poveşti care pot fi citite în liniştea care tocmai s-a lăsat. În mod miraculos, spre marele nostru noroc, bebeluşul taumaturg, sursa de poveste, se află exact în casa noastră! E bebeluşul meu!

Poate fi împrumutat, mă gândesc, oricărui povestitor care a epuizat toate istorisirile, poeţilor cărora le-ar plăcea să debuteze, dar nu au inspiraţie de moment, sau oricărui om bun căruia-i lipseşte din bibliotecă sau din suflet o carte cu basme. Puiul respectiv nu stă în bibliotecă, stă în scutece, sau nu stă deloc, însă ce vreau să vă transmit este că, atunci când reuşim să-l învelim, aceste straturi de pânză fină se impregnează şi ele cu zeama de basm. Asemenea foilor de plăcintă care preiau aroma umpluturii ce se găseşte în sânul lor. În plus, copilul e şi el foarte frumos parfumat de la sine. Bănuiţi cumva adierea de pene de la subsuorile aripilor îngerilor sau, în copilărie, aţi mirosit, poate, vreun pui de vrabie la gât?! Ei, cam asta e impresia pe care o lasă şi prezenţa lui.

Prin urmare, ca mamă, având datoria de a-i spăla straiele-pagini în care e înveştmântat, trăiesc o mirare permanentă. Realizez mereu că-n vănuţa lui de rufe rămâne, după clătire, o mulţime de cerneală cenuşiu-albăstruie şi catifelată, pe care nu-mi dau seama dacă şi pe unde s-o arunc. Se ştie că oamenii aşază cu grijă anumite ape în locuri curate, pentru că se întâmplă un conflict, logica le spune că sunt de deşertat, iar bunul simţ, că sunt de păstrat. Şi atunci, unde să conservi pentru totdeauna mai frumos şi mai sigur sfânta apă de la botez sau cea de la clătirea lucrurilor purtate după Împărtăşania de duminică, decât aşternute pe picioarele pomilor sau în poalele unei pajişti?...

Eu ce să mă fac cu eleganta şi caligrafica apă de scaldă din fiecare zi a bebeluşului de care v-am povestit? Motivul pentru care vă trimit acest mesaj este tocmai faptul că despre aşa ceva nu poate fi întrebat decât un doctor de copii. Mai trebuie menţionat că, de când cu copilaşul povestitor în somn, mama lui, sau persoana care-l ţine în braţe o vreme, se vindecă de orice oboseală, migrenă, frustrare sau angoasă, şi astfel, câştigând cu toţii timp şi pace, vă vom face dumneavoastră şi psihologilor doar vizite de plăcere.

De asemenea, fericitul câştigător al întrecerii “cine ajunge primul să spele rufele lui”, scapă de reumatism, de dureri musculare şi de febra de epuizare, datorită literelor cu care puiul nostru e acoperit.

Asemenea multor persoane care au făcut publice descoperirile dumnealor în materie de medicină alternativă, noi ne oferim să îmbuteliem în sticluţe mici-mici tinctura de basm, şi dacă aveţi cunoştinţe în breaslă, ele se pot distribui în farmacii. În continuare, vă trimit extrase din eventualul lor prospect de utilizare, pe care l-am redactat treptat, pentru orice eventualitate. Contraindicaţii nu există, efecte nedorite nu au apărut, poate unele nedorite de alţii, cum ar fi un prea mare entuziasm în tot ceea ce faci şi imensa bucurie pe care o simţi când întâlneşti mulţi copii în acelaşi loc.

M-am gândit, de fapt, să şi enumăr fragmente din lumea fabuloasă care se citeşte culegând caligrafia fină de pe pruncul adormit. Aşa a luat naştere "Oraşul Înfiat". Cel care are coperţi legate cu faşă dantelată.


Rodicăi Nanu, cu dragoste


Diafilm



A fost odată o familie tare unită, iubită şi liniştită, de care nimeni n-a auzit până acum. De fapt, ei nu se auzeau deloc, pentru că nu puteau vorbi.

Într-o zi, mami a trebuit să plece pentru o vreme şi să lase bebeluşul cu tatăl său. S-au mângâiat, şi-au zâmbit, s-au legănat şi s-au despărţit.

Puiul era uluitor de delicat, şi tatăl era aşa de fericit şi de emoţionat... ar fi vrut să mai poată povesti cuiva despre frumuseţea pură şi unică a pruncului său şi, neavând cu cine să comunice, îi venea mereu să lăcrimeze. I-ar fi plăcut să vorbească măcar cu copilaşul, să-i istorisească poveşti, să-l înveselească, să-i spună ce mult îl iubeşte, cum face orice părinte. Însă puiul, nou-născut, nu înţelegea mai nimic din limbajul semnelor, şi mai ales, stătea mai tot timpul cu ochii închişi.

Atunci omului îi veni ideea să-i pună copilului său poveştile pe diafilm. A căutat înverşunat în baia mică, devenită de-a lungul timpului, ca la toţi locatarii, depozit, a găsit aparatul vechi, cu cablul de alimentare rigid de nemişcare, şi l-a montat deasupra locului în care dormea copilul. A apelat la cei cunoscuţi, care însă nu l-au putut ajuta, şi până la urmă a făcut rost de ce mai avea nevoie din micul bazar improvizat din piaţă. Acolo, în impresionanta colecţie de obiecte inutile aşezate jos, pe ziare, a descoperit preţioasele cubuleţe de diafilme...

Venise seara, la fel de emoţionată ca şi el. Au ajuns acasă aproape în acelaşi timp, amândoi au stins încet luminile şi au făcut primele proiecţii. Puiul nu se putea uita pe perete, aşa că tatăl a fixat proiectorul în aşa fel încât să bată direct în pătuţ, peste el. Bebeluşul dormea, în timp ce pe pielea lui se perindau rozetele acelea binecunoscute ale genericelor Animafilm, pătrăţelele colorate intens, rândurile tipărite şi scenele poveştilor.

Tati le rula seară de seară, din ce în ce mai fericit, încuindu-şi râsetele neauzite în piept. Vedea cum puiul lui, căruia nu-i vorbise nimeni încă, surâdea îngereşte poveştilor ce se întâlneau pe mânuţele şi pe burtica lui. Începuse să se rostogolească sub reflector, de pe-o parte pe alta, râzând câteodată în hohote, zvâcnind în alergări imaginare. La fiecare lăsare a întunericului, el se bălăcea în lumina multicoloră, făcea plajă la diafilme pe prosopelul său pluşat din pătuţ.
Astfel, pruncul se bronză în scurt timp cu basme. Imaginile incandescente şi înscrisurile se întipăriră la un moment dat pe pielea lui şi nu se mai luau nici la baie.

A crescut foarte fericit, ocrotindu-şi toată viaţa secretul epic sub haine. Deşi nu i-a moştenit pe ai săi şi putea lesne vorbi, cei apropiaţi şi-au dat seama că se slujea de corpul său la fel de grăitor ca de cuvinte, se făcea foarte uşor înţeles de către persoane care vorbesc limbi din ţări diferite. Uneori, pentru a-şi impresiona dascălii, lăsa capul şi privirea în piept şi cita expresii-cheie din cărţi. Toate erau pilde din poveşti binecunoscute, pe care, de altfel, oamenii mari le ignoră.

Părintele său era cel mai mândru tată care nu se poate mândri altora.

Probabil că metoda a fost cultivată în secret şi de alţi oameni în nevoie, încât, se pare că atunci când se fac mari, copilaşii surdo-muţilor sunt nemaipomenit de comunicativi şi expresivi în limbajul gesturilor. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, puteţi şi dumneavoastră să aduceţi o mărturie: cred că aţi sesizat cu toţii că au dispărut complet cubuleţele de diafilme de pe piaţă şi aparatele împietrite de aşteptare din baia mică.