Când eram la şcoală, îmi plăcea să citesc înainte lecţiile din manuale. Nu înainte de ore, ci de când le primeam legate cu sfoară, din vacanţa de vară. Îmi păstram timpul acela de graţie pentru cărţi, atunci când grosimea lor nu ameninţă, ci atrage, când apa de colonie cu care le parfumează în mod voit rafturile de bibliotecă ale şcolii, cea cu extras de curiozitate, încă nu s-a vaporizat.
Unele dintre cele cercetate mă entuziasmau atât de mult, încât le aşteptam anul întreg să mi se înfăţişeze. Emoţia declanşată de apropierea acestui soroc mă făcea ba timid, ba exuberant, exact ca pe îndragostiţi. Eram exemplul tipic de adolescent frustrat şi resemnat. De multe ori, cea mai preţioasă entitate curtată nu apare la locul stabilit. Mi se întâmpla şi mie adesea... pe unele pagini, aşteptate zile întregi, le pierdeam.
Oricum, cele mai subtile declaraţii de fidelitate de care eram capabil erau concretizate de faptul că îmi lucram acasă numai temele legate de acele lecţii. Ca textul pe care-l iubeam să mă creadă pe cuvânt, încercam diverse şi originale acrobaţii de lirică şi memorare, totul astfel încât să primim nota maximă la teză. Acesta era un fel de cadou sentimental pentru iubirea-mea-scrisă.
În aşteptările mele puţin angoasate, îmi imaginam mereu o întrevedere de prezentare cu autoritarul ei tată, care mereu se întâmpla să fie o figură ilustră. Am cunoscut mulţi taţi rigizi şi integri şi m-au inhibat mereu, însă au fost şi unii de care m-am ataşat imediat, pentru că i-am simţit intimi. Sunt acele persoane deosebite cărora, deşi li se remarcă portretele impozante în toate manualele de literatură, le permit elevilor să amintească de domniile lor pronunţându-le numele de botez, nu cel de familie. De pildă, respectabilul domn Stănescu nu s-a supărat niciodată că toată generaţia noastră îi spunea Nichita. Nu mai zic de d-l Blaga sau de d-l Eliade... I-aţi cunoscut, cu siguranţă, aş dori numai să vă încredinţez că fiicele domniilor lor erau foarte frumoase şi graţioase. Înalte şi delicate, aveau degete fine, caligrafice, de poezie. Vai, ce iubite!
Cenzorul care media toate manifestările noastre sentimentale şi ţinea într-o carte enormă, pe catedră, evidenţa fiecărei relaţii (izbutită sau nu, rutinată sau năvalnică, fidelă sau inconsecventă), şi anume profesoara de română, consemna adesea declaraţiile noastre de amor. Sunt convins că pe cele mai artistice încă le păstrează, după zeci de ani. Se implica într-atât, încât le sugera, îngrijorată, celor mai neîndemânatici, cum anume trebuie să se poarte sau ce e bine să îi spună unei poezii. Sau, fascinată, citindu-ne scrisorile, îşi asuma fără discreţie culmile intimităţii noastre. Exact ca mătuşile care “se interesează”, cele care vor să te însoare repede.
Iubita, aleasa mea, oricum se comporta total diferit atunci când rămâneam singuri. Pielea ei de text îmi aparţinea atât de tulburător, iar degetele ei prelungi se curbau atât de perfect pe ale mele, încât n-a ştiut nimeni, absolut nimeni (nu se putea remarca din afară) că ne-am şi sărutat... că am văzut cum e posibil ca, respirând aproape de buzele unei poezii, să tragi litere în piept sau să lăcrămezi puncte-puncte şi semne de întrebare.
Părul ei era rece şi rapid ca o cascadă. Moderatorul de mai sus a încercat din răsputeri să scoată a doua zi, la lecţie, ceva de la mine. Duioşia din glasul său trăda bănuiala că aş putea comenta suava mea experienţă, dar eu nu am putut să-i descriu nimic din cele petrecute. Am refuzat să înşiruiesc litere. Tainele nu se pot povesti. M-a pedepsit cu o cifră.
Să ştiţi că o poezie foarte cunoscută şi cu un foarte distins părinte poartă şi acum pe deget inelul meu de logodnă. În seara aceea cu cascada s-a întâmplat să i-l dăruiesc. Sunt convins că nicio generaţie de liceeni care studiază şi astăzi acelaşi manual nu are cum să observe sau cum să tresară dintr-un motiv precum acela că poezia cea mai frumoasă din lume, chiar cea mai frumoasă, poartă inelul meu!... Că a rămas de atâta vreme iubita mea!
Vă mărturisesc toate acestea pentru că, sugrumat de emoţie şi tremurând de nerăbdare, astăzi o să o cer pe iubita mea de text în căsătorie. Îmi e de la o vreme indispensabil trupul ei de litere, mai ales că îmi doresc mult să mai dau naştere unei cărţi. Va fi cartea mea, vă daţi seama?! Adică sânge din sângele meu şi literă din litera ei. Cartea nou-născută va avea nevoie de pântecele şi de sânii fiinţei caligrafice de care sunt îndrăgostit. Aţi recunoscut-o din manual?! Să n-o citiţi chiar acum, alăptează.
Cartea nou-ivită, puiul de carte dorit dintotdeauna, îmi seamănă! Şi gângureşte acum, înfăşurat în aripile-coperţi, în braţele dumitale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu