cutie de împachetat realitatea

marți, 17 noiembrie 2009

Ttttt...e!


Deşi sunt în anul doi de studii doctorale şi m-am încrâncenat toată viaţa în examene, de curând am luat hotărârea de a da admitere anul acesta la RAI. Nu sunt iniţialele unei instituţii, este chiar instituţia. E foarte greu cu subiectele, dar mă rog şi nădăjduiesc că şi de această dată, ca la fiecare examen important pe care l-am susţinut şi în trecut, îmi va şopti răspunsul chiar Dumnezeu. El e cel care va întreba, desigur, dar sper că tot El va şi răspunde, în lipsa totală a răspunsului meu.
Mai am suplimentar o scânteie de speranţă. El obişnuia să rânduiască totul în aşa fel încât mi-a picat mereu la test singurul lucru pe care îl ştiam face.

Motivele pentru care insist să candidez cât mai repede, lucru pe care îi sfătuiesc şi pe alţii să-l ia în serios, sunt două. Pe de o parte, având în vedere că sunt absolvent de liceu şi universitate de artă, eu trebuie să ajung să văd cea mai frumoasă privelişte a creaţiei, cea mai grandioasă şi de nedescris minune, şi anume FAŢA LUI HRISTOS.
Dacă devii cândva cel mai mare artist, dacă ai absolvit o sută de academii de artă pe o mie de secţiuni şi ai avut burse şi călătorii şi peripeţii într-un milion de ţări de pe Pământ, încât să-ţi fi apropiat şi asimilat întreaga Artă a omenirii de la primele ei secunde şi până astăzi şi nu ajungi să vezi faţa Lui Hristos, poţi izbucni în plâns şi deznădejde liniştit, zadarnică e truda ta.
Dacă ţi-ai însuşit studiind îndelung ştiinţa, bucuria şi tehnica descoperirii Frumuseţii şi nu vei găsi aievea faţa Lui Hristos, nimic nu eşti. Făcutu-te-ai numai pojghiţă acoperitoare şi aurul tău polei scorojitor. (O şoaptă între paranteze: ştiţi, eu sunt mămica lui Pavel.)
Asemenea, dacă ai iubit partea lui Dumnezeu înţeleasă de umanitate ca frumos şi, tânjind, sărac şi alergat, n-ai reuşit să vezi totuşi niciodată vreun muzeu, dar ai primit voie a te desfăta de Faţa Lui Hristos, nu e nicio pierdere. De acum încolo primeşti minte îngerească şi toate ale lumii îţi vor fi date ţie spre cunoaştere şi atingere, scrise ca-n palmă. Te va purta, evident, Fiul lui Dumnezeu, cu uşurinţă, prin El însuşi pretutindeni. Aţi văzut cât de tare rimează Dumnezeu cu cuvântul „muzeu”? Pentru că El asta şi constituie:
Dumnezeu, Cuvântul-Muzeu... E precum jocurile-numărătoare ale copiilor.

Apoi, ca să revenim, încă un lucru minunat în rai e acela că poţi sta câtă vreme voieşti, adică tot timpul, cu cei iubiţi ai tăi în braţe (chiar dacă ei se află sau încă nu acolo), pentru că nu te mai grăbeşti să ajungi la serviciu.


Nu mai am deloc răbdare întrucât, tot din acest punct de vedere, voi putea fără niciun fel de problemă sau blocaj cultural să vă strig până pe Pământ, unde vă voi vedea plan, decorativ, ţesut exact ca pe renascentistele verduri... În mijlocul grădinii-în-grădină, pe insula cu borduri de ape şi flori, unde, unicorn, graţios veţi fi dezmierdat de către preafrumoasa dumneavoastră Doamnă. Doamna cu licornul de pe tapiserii. Şi în loc de „vă iubesc”, cum am început în această infatuată scrisoare de amor, mă voi adresa cu „TE iubesc”!!! Acesta este cel de-al doilea motiv pentru care dau admitere.
Dacă aţi şti de câtă vreme îl aştept eu pe "...Te"!!!



Vă rog să-i înmânaţi un buchet mare de îmbrăţişări frumoasei Doamne-cu-Licornul de pe verdură, această scrisoare îi aparţine în aceeaşi măsură. Fiind dumneavoastră amândoi un trup.

Cu stimă, a dvs. C. Dragomir, licenţiată în arte plastice şi decorative şi mai cu seamă în tapiserie :)




P. S. Numai acum, după multe zile, citindu-vă ultimul dar şi ultima iubire, am putut vedea că deja aţi dezbătut academic cele ce nu mă pricepeam eu a vi le înfăţişa... Daaaaa, asta voiam să spun! Cum ziceţi dvs., Cuvântul în veşmintele imaginilor... cât este de extraordinar!
Ce arcaş priceput v-a lăsat Dumnezeu pe verdura cuvintelor!

Am hotărât, deci, să predau astăzi la grădiniţă despre tapiseria-alegorie din evul mediu. Să le arăt de unde se ivesc, de fapt, unicornii şi alesele prinţese. Au fost încântaţi să le afle o sursă, alta afară de desenele acelea animate imposibile care se pretind a fi acum la modă.

Vă las să vă amuzaţi de grădinile-în-grădini şi de inorogi în interpretarea copiilor, după ce au vizionat albumele-ţesături ...



Olguţa Barizi, 6 ani

Radu Petrescu, 6 ani

Diana Ilie, 6 ani

Nectaria Manta, 5 ani

Irina Iordache, 5 ani

Antonia Enescu, 6 ani


Ilinca Anghel, 5 ani

Alexandra Popa, 7 ani

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Bunica animistă

Domnului C., fragmentului meu iubit de adevăr





Desenul cu ninsoarea e de pe un caiet străvechi, de pe când eu aveam cinci sau şase ani
şi închipuia jurnalul cu însemnări ale Mamei Valiţa. Eu i-l ilustram din când în când cu
creioane sau cu pix adiind a chinină cerute de la Cooperativă de la Zucu. Acest miraculos
vânzător mă iubea atât de mult, încât îmi dădea orice îmi trecea prin minte să îi cer,
fără bani.
Când nu era de însemnat ceva, în zilele neînsemnate adică, caietul secular servea
la acoperit olurile cu lapte prins. Undeva la dreapta, mai jos de poză, încă se mai
desluşesc, în caligrafia aceea curată de demult, de pe vremea când toţi şcolarii
care terminau patru clase primare puteau avea acelaşi formă de scris (incredibil,
toată generaţia bunicilor noştri scrie de mână la fel!), rândurile care mă fac să izbucnesc în râs.
Cele în care ea ţinea socoteala hectarelor săpate pentru colectiv ("pus 25 de şiruri barabule în sălişte",
"lăsat cloşca roşă pe ouă", "dus vaca la montă" :).
În aerul galben de atunci, care s-a şi scăldat minunat în hârtie de a rămas tipărit,
după cum vedeţi, auzeam clopoţei.

"Pe copii îi aduce barza din ţările calde. Altfel, puii păsărilor ies din ou, pe când
puii animalelor se nasc noaptea prin găurile de pe burtă pe unde curge şi laptele muls. "

"Moş Crăciun se uită în toată vremea la noi prin bec. Prin cele două ferestre care se văd
ziua în orice bec agăţat în perete... De asta ştie absolut tot ceea ce facem..."

"Dacă spui minciuni, îţi creşte nasul. Dacă porţi mărgele, îţi cade puţa (asta este valabil
pentru băieţi)".

"Pe coaja copacilor, crăpăturile sunt de fapt nişte litere vechi, pe care le poţi citi dacă
ai destul de multă învăţătură."

"Dacă rupi frunzele florilor, ele plâng, la fel cum am face noi dacă ni s-ar tăia o mână.
Dacă le rupi şi capul, ele mor."

"Singur pe puiul de arici nu-l poate nimeni închide în niciun fel de cuşcă, pentru că
peste noapte vine mama lui, care are iarba fiarelor, şi desface întotdeauna orice ferecătură."

"Ţiganii fură tot timpul copii băgându-i în sac, să nu se audă când strigă, şi asta pentru ca
să-i pună pentru ei la cerşit. Majoritatea ţâncilor ăstora mulţi, pe care îi vedem la ţigani în
căruţă şi care de obicei plâng de foame, ne'grijiţi, sunt furaţi... Deci trebuie să ne purtăm
cu băgare de seamă, ca nimeni să nu ne audă ziua din ogradă."

"Celui căruia strică un cuib de rândunică ori de barză îi va arde casa."

"Berzele-şi fac cuib doar pe hogeacul casei unui om bun."

"Florile de gheaţă de pe geam sunt nişte dgisămnări care arată cum era lumea înainte-vreme,
pe când nu erau oameni, ci numai dinozauri (ca un fel de balauri)."

"Dacă vreodată te apleci să te uiţi în fântână, te trage Broscoiul şi te îneacă. Se pare
totuşi că Filuţ al lui tanti Ileana a putut vedea Broscoiul, ca să ne poată da mărturie
tuturor copiilor din sat, anume că s-a aplecat şi l-a şi tras la adânc şi, luptându-se un
timp, nenea Filuţ fiind om mare, a biruit şi a scăpat. Un băiet n-ar fi putut."

"Dacă apuci să sari în joacă ori să păşeşti peste fratele tău mai mic şi nu mai treci înapoi,
acela nu mai creşte. Nu ştiu ce face. Stă aşa şi, neputând creşte, moare. Deci nu se sare
peste prunci. Aşa cică e o poruncă la Carte, că nu se sare peste prunci. Femeile strămutate
de la ţară o păzesc cu sfinţnie, mamele noastre ne suduie şi ne bat tare rău dacă ne jucăm de-a
piedicile şi sărim peste fraţii noştri..." :)

"Orice dobitoc, oaie sau vacă, îşi face cruce cu copita pe jos, în paiele din grajd, totdeauna
înainte să se culce, nu ca noi, oamenii, care uităm să ne închinăm."

"Dacă te trezeşti de dimineaţă şi nu te speli pe faţă, plânge Maica Domnului."

"Ai carte, ai parte."

Se poate dovedi că adevărul are şi el vârstele lui, ca şi omul. La început, el e prunc pe când
eşti şi tu prunc, niciunul pretinzând de la celălalt vreun fel de înţelegere.
Mai apoi are copilăria lui de adevăr. Adevarul-copil e lung cât tine, părul lui e bălai şi uneori
netezit, alteori încurcat într-adins, căci se străduieşte mult să semene cu cel care-l aduce
de mână în ograda minţii tale.

Da... Foarte puţini bunici piaptană adevărul înainte de a ţi-l aduce să-l cunoşti faţă către faţă,
de cele mai multe ori îi încâlcesc buclele aşa de tare, încât nu-i mai poţi vedea limpede ochii.
Şi când nu-i vezi bine ochii cuiva, e ca şi cum nu l-ai fi întâlnit, nu-i poţi grăi pe nicio limbă.

Astfel că lucrurile (pline de însemnatate) din prima copilărie se dau drept adevăr pentru că
îţi sunt spuse de către oameni în care ţi-ai pus întreaga încredere. Şi cum tot lucrul de care eşti
încredinţat cu putere e sigur Adevăr, că aşa mai zice la Carte (anume că poţi muta munţii crezând),
se face că o vreme, cel puţin, Broscoiul există. Oricum, rezultatul era că ne uitam mult mai des
în fântână decât înainte, ca să vedem cum arată. Adevărul va creşte an de an în înălţime,
năzdrăvăniile înşirate mai sus evoluează în trepte.
Se dovedeşte, după vreo cinci ani, că Moş Crăciun e o mare decepţie, că se preschimbă din bucurie
aşteptată în calvar, că cineva îl face un pretext lamentabil de prezentare şi taxare a defectelor tale
când e lume multă emoţionată şi îmbrăcată frumos, când sunt adunate toate neamurile scumpe pe care
le vezi tare rar şi că te face să plângi că nu meriţi daruri... Puţin mai târziu Moşul acesta încetează
să mai existe, deşi, contrariant chiar şi pentru tine, ferestrele prin care ne-a urmărit în toţi anii aceia
continuă să se vadă în orice bec aflat în interiorul unei încăperi.(!!!) Nu pot să vă explic ce cumplit de
tristă e viaţa copiilor cărora descoperă că NU E MOŞ înainte de a-şi explica de unde totuşi geamurile
acelea din bec, vizibile chiar şi atunci când becul nu e legat la curent, când e ţinut cu mirare de el în
mână...

Apoi...Locul prin care vin animalele pe lume se mută repetat în diverse zone ale corpului lor (cum ar fi
pe gură sau prin vârful coarnelor), pentru a se fixa definitiv, spre încruntare, undeva sub coadă...
În final, lucrurile învăţate la şcoală intervin indiscret şi traumatizant în sistem şi strică toootul...

Când eşti tânăr, e altceva. Înfăţişarea Adevărului se schimbă brusc, ca şi a ta. Începe a se scrie cu literă
mare. El devine cochet, pudic, ambiţios. Tumultos. Sceptic. Pretenţios. Selectiv. Afectuos. Imprudent.
Studios. Are curajul acela de a se jertfi. De a iubi cu bucurie în secret.

Când te faci de tot mare, ţi se cere "superioritate în gândire" :) . Adevărul va purta barbă, sau,
în orice caz, va fi foarte sobru şi rezervat. Motiv care tu va trebui să te detaşezi, să-ţi trădezi
brutal copilăria, să-ţi jigneşti vechile amintiri adunate frumos despre propriul Adevăr adică, numindu-l
tocmai pe El pueril. Şi va trebui să scrii zâmbind prin jurnal despre cât a fost de de imatur. Adevărul,
am observat, asimilează mereu asta ca pe o lovitură destabilizatoare, peste puterile lui de purtat şi,
expus, se introverteşte ireversibil. Şi plânge, de nedreptate şi trădare, pentru că acestea erau unicele
lui limite, altfel ştim că Adevărul nu cunoaşte limite.

Problema mea în momentul de faţă şi motivul pentru care v-am scris toate de până acum este, vă
mărturisesc, faptul că m-am îndrăgostit tardiv şi dureros de Adevărul meu. Am dus până acum o luptă de
neînţeles împotrivă-i şi nu pot să pretind de la ochii lui plecaţi nicio privire. Sunt amari şi tulburi
de resemnare.
Inima lui miroase a brad. Picioarele-i sunt moi, topite de deziluzie.

De abia aştept momentul în care o să-mi apară consacratul păr alb, pentru că atunci, cu siguranţă, voi
regăsi Adevărul ca pe un iubit nobil şi frustrat.

Când eşti bătrân, oamenii au pretenţia de la tine "să fii întelept". Şi tu, ca să nu-i dezamăgeşti, îţi
reaminteşti lucrurile spuse în lista de faţă pe la început şi le repovesteşti celor mici cu dezinvoltură şi
convingere, până ajungi să le crezi din nou, asemenea bunicii mele animiste. Da, adevărul va creşte mereu
odată cu tine.

Iar la urmă, Adevărul te va întampina cu vocea lui de copil: "Haide, ce faci?..., dac-ai şti de când astept
aici în frig precum o pasăre ninsă!..."
Şi va trebui să-l săruţi neaparat!!!

Adevăr, pasăre ninsă!