Dragonii blânzi miros a fân

se dedică iubiţilor mei Nils şi Ionuţ

Era odată un dragon care era atât de blând, încât mirosea a fân. El ajunsese maestru coregraf la o trupă de balet. La un moment dat, pe când alerga pe câmp cu mare viteză, a văzut pentru o clipă o iarbă care a tremurat atât de fin, încât el a rămas nedumerit. Doar pe planta aceea a remarcat-o din tot peisajul, în timp ce ea se mlădiase pe un acord de vânt. Dragonul era foare sensibil la expresiile mişcărilor şi obişnuia să-şi noteze toate ideile în carneţel pentru dezbateri stilistice ulterioare şi pentru a le putea fructifica în scenografiile lui. Pe moment, nu putu să definească în cuvinte cum s-a ondulat iarba aceea, dacă a fost o zbuciumată mlădiere demnă de o lucrare dramatică, dacă ar putea fi integrată ca ipostază într-un dans contemporan, dacă să o lase doar ca schiţă de idee, în fine, nu putu să o compare cu nimic şi locul din agendă rămase liber.

“Ca să nu-i stric poezia, îşi spuse, o să scriu că iarba aceea s-a mişcat atât de tumultos şi acrobatic, cum numai un fir de iarbă ar fi putut-o face. Iarba mea, pe care am urmărit-o din goană cu privirea, a dansat... ca o iarbă. Eu niciodată n-am dansat ca o iarbă. Şi sunt balerin...”

Deşi avea de elaborat o importantă punere în scenă, hotărâtoare pentru cariera sa, şirul gândurilor îi era mereu captat de amintirea graţioasei siluete, aşa că se hotărî să se ducă până la ea, să se prezinte cu eleganţă şi să-i vorbească. “Ai un talent înnăscut”, îi spuse. Dar văzu că planta se intimidă şi se camuflă îngrijorată în peisajul natal. “Uite, continuă el, eu sunt un dragon blând.” Îşi imagină într-o clipă ce reacţie ar putea avea ea, dacă i-ar mărturisi “sunt atât de blând, încât miros a fân”, şi reformulă fraza: ”Sunt atât de blând, încât stau sa fiu mângâiat pe cap...” Planta dori să se convingă şi, văzând că el stă să fie mângâiat pe cap, înţelese că e vorba de un altfel de dragon. Şi se împrieteni cu el.

Dragonul reluă discuţia: “Eu sunt maestru coregraf. Vreau să-ţi spun că ieri, printr-o inedită întâmplare, ţi-am remarcat talentul artistic. Cum ai reuşit să dansezi aşa de frumos pe la amiază?”

”Cred că m-am visat foarte fericită, în timp ce-mi desfăşuram somnul de peste zi...”, spuse ea cu sfială şi extrem de multă modestie. “Cât e de misterioasă în delicateţea ei!...” gândi el. Îşi vorbiră o vreme şi dragonul consideră că au foarte multe lucruri în comun (precum culoarea verde, sensibilitatea artistică, firea blajină, aversiunea faţă de kitsch şi faţă de curentul evoluţionist, mirosul de fân) şi se îndrăgosti de ea. După ce concepu o mişcătoare declaraţie de iubire, pe care, din discreţie, nu o reproducem aici, o ceru în căsătorie. Iarba îi răspunse rezervată că are doar cincisprezece zile, şi că, din punctul unora de vedere, e prea tânără pentru un asemenea angajament, că familia ei n-ar fi de acord etc. El ţinu să arate respectul cuvenit unei familii atât de vechi şi unui regn atât de renumit (un amănunt e acela că era vorba chiar de o specie endemică astăzi, care se denumeşte cu o complicată sintagmă latinească) şi nu insistă. Totuşi le căută numărul de telefon în atlasul botanic, unde găseşti orice informaţie publică despre o entitate vegetală, vorbi cu familia respectivă şi ajunseră cu toţii la o înţelegere. Să aştepte ca iarba să crească… Un anotimp de fragedă şi înmiresmată răbdare.

Ca să fie în apropierea ei, coregraful o angajă în echipa sa de dansatori şi începură să exerseze zi de zi pentru laboriosul spectacol de care vă pomeneam mai devreme. Lucrând împreună, iarba se legă sufleteşte de dragon şi, într-o zi, raţiunea ei fragedă în tente veronesse acceptă că s-a îndrăgostit.

Maestrul, fericit, compuse în aşa fel scenariul, încât, la sfârşitul tuturor celor trei acte, firul lui de iarbă să execute ca solist un dans sublim, şi astfel să poată arăta întregii asistenţe, prin puterea artei, faptul că se iubesc şi că se vor căsători. Iarba îşi interpretă rolul vibrant şi cu însufleţire. Spectatorii începuseră să înţeleagă alegoria coregrafică şi să se emoţioneze la decodarea simbolisticii mişcărilor scenice. Maestrul verde roşea complementar în culise aşteptând reacţia finală a publicului. Toată lumea se înduioşa la sesizarea romanticului paradox: în alte condiţii (dacă nu s-ar fi remarcat unul pe celălalt şi nu s-ar fi îndrăgit) destinul ar fi putut alege ca aceasta iubită lanceolată să fie o victimă tocmai a blânzeniei lui şi să fie păscută în vreuna din enigmaticile dimineţi jurasice. Iarba, în timpul acesta, se transpusese într-atât şi dansa aşa de real, încât până şi profesorul, logodnicul ei, rămase uimit şi bulversat estetic.

Despre final, despre ultimul plié şi despre intensitatea furtunoaselor aplauze, nu mai pot să vă relatez. Acestea nu s-au păstrat în memoria colectivă şi nici în tratatele de specialitate, întrucât, pe neaşteptate, căzu un binecunoscut meteorit. Ceilalţi spectatori suferă ca şi mine până în momentul de faţă de un tip de amnezie sentimentală.

De multe ori, cu scena şi culisele copilăriei se întâmplă la fel: se vaporizează brusc, fără să lase amintiri limpezi, tocmai în momentul culminant, înainte să pice o cortină firească peste ele. Numai un amănunt ne amintim toţi cei care am fost de faţă. În mod cert, după impact, totul se umplu de un miros intens de fân cosit.

Ultima zi din viaţa de bebeluş

În ajunul primei aniversări a zilei lui de naştere, Mama a organizat o seară specială. A doua zi se dădea o petrecere cu multă lume, agitaţie şi prăjituri şi, prin urmare, ea a trebuit să încuie undeva graba şi grijile inevitabile.

A luat bebeluşul în braţe şi a dansat cu el prin cameră, executând multe piruete, păstrate neatinse într-o cutie de pe vremea când practica în copilărie baletul. Acestea îl fac pe orice pruncuţ să râdă mult. A început să pregătească apoi serbarea evenimentului. Evident că, pentru o mamă, mai multă importanţă are faptul că azi e ultima zi în care puiul ei mai e bebeluş, decât acela că mâine el va împlini un an... Aşa că smerita zi, mereu fragilă şi nebăgată în seamă, trebuia reţinută şi prelungită, ca orice ultimă zi. Ca să se bucure de copil cât mai mult, l-a ţinut lipit de ea tot timpul şi a respirat doar aer filtrat de părul lui portocaliu de mătăsos şi încă neatins de foarfece.

Aniversarea ultimei zile de bebeluş avea să fie o întrunire tăcută şi foarte intimă. Prin urmare, au fost invitaţi doar bebeluşul şi îngerul său păzitor.

Lumina s-a făcut mică de tot şi a fost înlocuită de o lumânare. Această aprindere nu avea nimic în comun (ci doar o paradoxală şi antagonică asemănare) cu lumânarea obligatoriu de înfipt şi de stins pe tortul de a doua zi.

Îngerul păzitor a venit cu mare drag la aniversarea îngerului păzit. S-a început cu urările şi complimentele, spuse în şoaptă:

“Ce bebeluş frumos aveţi, doamnă! Ce mamă frumoasă ai, bebeluşule!”

“Ce copil frumos aveţi, domnule înger! Ce înger frumos ai, iubitule!”

S-au aşternut toţi trei pe jos, în jurul flăcării mici şi au continuat să vorbească încet de tot, ca într-un somn. Neauzit, ca visul din somnul altcuiva.

“Şi ce mai faceţi?” întrebă îngerul. “Păi, dacă am mâinile ostenite şi crăpate de lucru, le învelesc în părul lui ca într-un balsam filiform, şi când le scot, rănile dispar.”

“Şi, ce mai faceţi?!” “Când mi-s degetele grele şi fierbinţi, le scald în puful de răcoare din creştetul lui şi trece...”

“Şi... ce mai faceţi?!!” “Uitaţi, cum vin de afară, din ger, cu palmele înţepenite, îi mângâi căpuţul când doarme şi orice suferinţă s-a dus...”

“Şi altceva?!”

Puiul spuse: “Câteodată mi se pare că părul meu nu e suficient de lung. Îi dau atunci de înţeles mamei că trebuie să mă legene, să mă adoarmă, pentru că automat mă va mângâia, obosită, pe cap. Ştiţi, părul meu moale se hrăneşte cu mâinile ei...”

Serbarea a fost extraordinară, aşa cum numai o comunicare perfectă între trei prieteni care se privesc în ochi poate fi. S-a încheiat cu îmbrăţişările şi sărutările pe frunte, cu suflatul în lumânare de către înger şi cu transformarea bebeluşului în băieţel în întunericul rămas. A doua zi, toată lumea era veselă.

Nimeni n-a ştiut că s-a plâns după bebeluş.

Colivia

Sofia M., 6 ani, "Părintele"

Era o zi în care soarele ploua greu pe noi, iar strada suferea de plămânii săi de smoală, tuşind mult praf. Trecând prin aglomeraţie cu copiii de mână, îmi păstram urechile treze şi ţinerea de minte gata oricând de oaspeţi, pentru că de ceva vreme puiul meu cel mare începuse să vorbească precum ciripesc rândunelele pe sârmă, colorat şi pripit.

Mergeam clătinându-mă ca o balanţă, străduindu-mă să nu risipesc din darul de cuvinte ori din rodul judecăţilor sale, deoarece, cu siguranţă, investise mult în ele. Zumzetul oraşului curgea din ce în ce mai vâscos, nu mai auzeam bine, aşa că ultimele cuvinte i le-am cules aplecându-mă să-mi şoptească la ureche: “Maaami, domnul acela duce o cutie cu îngeri!...”

Unde oare să cauţi aşa ceva cu privirea în mulţime? Mi-am făcut loc printre trecători şi am întâlnit cu tăcerea un preot. Faţa lui compunea un poem despre libertate, în timp ce restul corpului era în întregime întemniţat în negru.

Ştiţi... Era genul acela de părinte cu sprâncenele boltă, cu ochii povestinzi ca vitraliile, dintre cei care, de fiecare dată când dau slavă, sfâşie ambalajele sintetice în care oamenii îşi aduc sufletul la întrevederile cu Dumnezeu... Genul acela cu palme moi ca hulubii, care te cheamă, fără să le cunoşti dinainte, să-ţi laşi fruntea în ele la nevoie.

Era cufundat în visul unei rugăciuni, pentru că fredona, sobru, în timp ce stihul îi răspundea, zâmbind, pe scena aceloraşi buze. Transporta un voluminos obiect paralelipipedic legat în piele-nnoptată, despre care sunt convinsă că sfinţia sa îşi imagina că este o valoroasă culegere de psalmi. Aşa că a trebuit să îl abordez şi să îi spun: “Părinte, iertaţi-mă, fiul meu îmi atrage atenţia că aveţi o colivie plină de heruvimi sub braţ...”

Foarte smerit, îşi înclină lunga citadelă neagră în faţa lumescului straielor noastre pestriţe, şi privi încurcat cartea grea.

De entuziasmul întâlnirii, am lăsat privirile în jos şi ne-am retras, să-şi poată relua visarea de unde i-am întrerupt-o. Pe când ne lăsam topiţi ca un cub de zahăr în mulţime, puiul meu, tras de mână în şuvoi, privea numai îndărăt. Părintele îşi ţinea comoara strâns, ascultând-o prin coperţi.

Păsările mici şi albe, cu ochi mulţi şi cu câte şase aripi, zburau auriu şi izvorau, cu limbi de argint, cuvinte imaculate, într-un susur înalt, nepământesc.

Blocul

Blocul în care locuiesc eu este pătrat. Toată lumea şi-a făcut, deci, o idee despre stilul, viaţa şi perspectivele pe care le am. Şi despre marea problemă pe care o am. A locui într-un bloc pătrat este o limitare care îngrădeşte pe orice visător. A locui într-un bloc pătrat este în sine o definiţie.

De multe ori, aspiraţiilor respirate sau înghiţite amar le dau explicaţia aceasta: blocul nostru este pătrat!... înţelegeţi?!!! Idealurilor cu coadă de păun care zboară de la noi pe fereastră le strig: e din cauza blocului! Prin urmare, visul comun al locatarilor unui bloc paralelipipedic este acela de a-şi construi case cu personalitate în afara oraşului. Altfel, tencuiala e gri. Textura e aceeaşi mereu, şi anume granulaţia numită praf-de-piatră, foarte la modă, care înglobează, în timp, o cantitate suplimentară de praf. Totul e foarte EGAL.

Ei bine, există totuşi nişte găuri care plasticizează puţin acest aspect de griş gri. Ele datează de aproape douăzeci de ani şi sunt urme de gloanţe de mitralieră. Chiar la noi pe scară, vecinele în vârstă povestesc cum au adăpostit oameni, cum s-au îngrozit, cum au plâns alături de ei, cum au curăţat treptele cu găleţi de apă uitându-se în altă direcţie, încercând să nu se gândească... la faptul că spală suferinţă lichidă.

Acum e o linişte în blocul pătrat! Cubul e forma uitării perpetue. Infinite. Grele, precum blocul meu de beton. Subconştient, paralelipipedele gri de dimensiuni mari îmi trezesc angoasă.

Singurul lucru interesant pe care vreau să vi-l povestesc, totuşi, despre blocul nostru, e faptul că, în şi din acele sfâşieri ale pielii de bloc provocate de muniţia de război intră şi ies încontinuu păsări. Vrăbii. Găurile încă necicatrizate gospodăreşte din tencuială sunt în momentul de faţă cuiburi. Pot să vă trimit şi o fotografie. Am început să cred că în sinea unei răni, numai construirea unui cuib mai vindecă.

E un lucru deosebit de surprinzător pe care poţi să-l descoperi la un bloc pătrat! Din momentul în care copiii mi-au atras atenţia asupra fenomenului, mi-am dat seama de ceva esenţial. Dacă toate vrăbiile, din toate cuiburile, din toate spărturile şi-ar lua zborul în acelaşi timp, însuşi blocul pătrat, cu o subtilă inerţie dată de greutatea şi duritatea lui, s-ar ridica, totuşi, de la sol. Ca un bondar cu aripi foarte multe, mici, şi înlăuntru.

Din ziua în care am realizat lucrul acesta, proiectele mele artistice, perspectivele şi şansele cutezărilor mele au fost salvate.

În zori de zi ne trezim mai întâi de la balans, şi apoi de la înmiita ciripire.

Blocul meu pătrat PLUTEŞTE începând de pe la cinci în fiecare dimineaţă. Cam asta am vrut să ştiţi despre bloc.

Ceasul ascuns

A fost odată un băieţel care nu se grăbea niciodată.


Căutând peste tot în lădiţele mele, l-am găsit. El există, e chiar băieţelul din poză. E un copil ieşit din comun şi extraordinar de iubit. Ne dăm seama de asta după cât de mult s-a plâns şi după cât de mult se zâmbeşte pentru el.

Doctorii îl rugaseră să se poarte cu băgare de seamă pentru că, spre deosebire de ceilalţi copii din jurul lui, el era mai fragil. Mai exact, avea un ceas la inimă.

Din acest motiv nu se prea putea juca la fel ca prietenii săi. Pierdea orice întrecere străduindu-se să accelereze paşii încetul cu încetul, ca să înţeleagă micul ceas ce are de făcut.

De multe ori era smuls fără de veste din mijlocul celorlalţi şi urcat în casă. De fiecare dată explicaţia era că ceasul nu se poate descurca într-o asemenea învălmăşeală.

Şi la şcoală îi venea greu, pentru că era de fiecare dată în contratimp. Aşa că ajunsese până la urmă să creadă că ceasul e un lucru care nu face decât să spulbere totul. Că e definiţia neputinţei.

Retras cu necazurile lui, vedea totul cu încetinitorul, pentru că nu avea voie deloc să se zorească. Observa cu uimire cum oameni în toată firea purtau zi de zi nesiliţi amintitele cătuşe cu disc de sticlă! Toate erau privite graţios sau pripit la fiecare întoarcere a privirii lui. I se părea un joc inutil.

Toţi oamenii mari îşi legaseră de bună voie încheieturile mâinilor şi atenţia de timp. Îşi educase mult răbdarea şi o recompensa la sfârşit de săptamână , bucurându-se: începând de sâmbătă seara, după vecernie, oamenii începeau să se descătuşeze singuri, cu mişcări lente, trudite, de încuietorile de la încheieturile mâinilor. Depuneau brăţările metalice cântăritoare de timp în locuri sigure, unde nu ajungeau copiii, pentru dimineaţa zilei de luni. Singură Duminica, şi câteva sărbători înţelese de lumea aceasta care n-are timp, numite de băieţel zilele-fără-ceas, scăpaseră de pusul cătuşelor. În viaţa lui prelungă erau atât de puţine... şi oamenii atât de grăbiţi...
Ajunsese să-l doară... ceasul din inimă.

Şi mai ales pe ai lui nu-i înţelegea, şi îi iubea atât de mult... Cum puteau nişte persoane respectabile şi inteligente să se închine dimineaţa, la plecarea în fugă spre locul de muncă, în direcţia greşită?! Cum puteau părinţii lui, cei care aveau în toată casa o preţioasă colecţie de chipuri de sfinţi, să-şi facă zi de zi cruce privind... un ceas?!!! Erau mereu în întârziere, aruncau îngrijoraţi o privire la acele ceasornicului şi şopteau, cu o evlavie evidentă... „Doamne-ajută”... Lui nu-i venea să creadă... Se închinau unui CEAS!

Contrariat de amploarea neloaială a acestui ritual, i-a întrebat de ce nu se îndreaptă spre celălalt perete, de unde răsăreau de sub sticlă priviri calde ieşite în întâmpinare. Ar fi fost mai simplu. Răspunsul a venit ca orice lucru zis în grabă copiilor. „Icoana nu arată ora.”
„Dar cu siguranţă că ştie ora!” se încruntă tăcut. „De bună seamă că Dumnezeu cunoaşte timpul... tocmai ce l-a creat...” gândi copilul care nu se grăbea.

De ce ajung oamenii să se împiedice şi să se teamă de ceas, care e doar un instrument de măsurat, fără viaţă, fără precizie şi de multe ori înşelător, nu pricepea. În mirarea şi încredinţarea lui, a lipit într-o zi peste cadran o hârtie subţire. O icoană cu Maica Domnului. Acolo mâinile erau vii, ochii plouând de aşteptare şi aerul de aur. Rămase convins că a revoluţionat ideea de ceasornic şi pentru prima oară în viaţa lui simţi nevoia să-l îmbrăţişeze. Icoana se topi de iubire, şi astfel ceasul de perete şi imaginea aurie au făcut corp comun şi nu au mai putut fi niciodată dezlipite. Au devenit un torace înlăuntrul căruia ticăia o inimă.

Din acea zi, copilul începu să iubească Ceasul. Semănau atât de mult!

Icoana cronoforă dilata şi comprima cu uşurinţă percepţia celorlalţi asupra trecerii vremii.

Devenise muzicală. Lungea sau scurta timpul precum o armonică. Astfel spulbera neliniştea din jur. Minunea numită în cărţi „răbdare” preschimba în cântec orice aşteptare. Aşa încât nimeni n-a mai putut să spună că părinţii băieţelului cu ceas în inimă n-ar fi punctuali.

Când copilul rămase singur, îi mărturisi, politicos şi încântat, Chipului din spatele sticlei: „Nu mi-am închipuit că puteţi cânta la acordeon cu o substanţă atât de greu de prins, cum e timpul!”

Icoana-ceas se bucură de frumuseţea Ceasului-inimă care-i dăruia atâta poezie, şi-l întrebă pe copilul găzduitor ce şi-ar dori cel mai mult. Primul lucru care-i veni jucăuş în minte a fost că i-ar plăcea tare mult un ceas cu cuc, din acela cum mai au doar anticarii, dar uită repede, nimic nu i-a mai amintit de asta o vreme.

Evident, la primul control periodic al chirurgilor care potriveau dispozitivul odată cu înaintarea în vârstă a pacientului, băiatului nu i s-a mai găsit ceasul din inimă.

Întregul corp medical al spitalului poate să relateze că, în timpul intervenţiei, s-a petrecut un fapt nemaiîntâlnit. Din pieptul copilului, chiar din cuibul hărăzit Ceasului, a zburat pe fereastra deschisă o Pasăre. O pasăre care aduce noroc. Câteva asistente pot să vă spună cu exactitate că a fost vorba despre cucul de câmpie.

Sania de lemn

http://sharpimagero.blogspot.com/2009/02/iarna-la-sirnea.html
echivalent cu "...Dragă Ştefan, îţi mulţumesc că m-ai îngăduit a-ţi locui Iarna toridă din inimă!"

Mi se întâmplă des să visez înainte să adorm o scenă legată de plimbatul cu sania.

Dacă mintea-mi cere puţină mângâiere, încep să simt cum sunt din nou, ca în copilărie, înfăşurată în pături încălzite pe vatră, într-o sanie foarte mare, cu tălpile de lemn. Pe care o trag pe zăpadă în sus şi în jos îngeri supradimensionaţi, făcând cu schimbul când funia ajungea să-i taie la mână.

Amintirea senzaţiei de bine, de linişte şi de imobilizare e atât de impecabilă, încât pot retrăi după zeci de ani mirosul aerului din curte sau atingerea aşchiilor ţăruşilor înfipţi în cele patru colţuri laterale ale saniei. Aceasta era imensă, cu ea se cărau lemne de la pădure, iar eu aveam mereu culcuşul meu privilegiat şi ocrotit în partea din faţă. Vocea bunicii mele mă chema fără întrerupere doar să-mi alimenteze încrederea, pentru că, oricum, mă purta în continuare după ea.

Vreau să vă spun că avea unul din timbrurile acelea special adaptate vietăţilor proaspăt sosite pe lume. Am citit de curând că adulţii utilizează instinctiv, atemporal, acest cod, pentru că fiinţele care se nasc percep cel mai pregnant frecvenţele înalte, sunt mai puţin receptive la sunetele grave. Şi astfel, cei mari îşi subţiază mereu, fără să-şi explice de ce, vocea, pentru a capta atenţia celor mici, şi renunţă la acest limbaj, coborând tonalitatea, direct proporţional cu înaintarea în vârstă a copilului. Din această categorie făcea parte, în mica mea lume, gama înadins potrivită pentru puii de găină care mişunau gălbui în ţarcul lor din primele ore (sub o cârpă veche, în sita de mălai), pentru boboci, pentru viţeluşul cu ochii lichizi, pentru porumbeii care-şi retrăgeau creştetele în trupuri ca pe nişte butoane calde, şi chiar pentru mugurii anumitor flori aşteptate. Fiecare distingeam separat şi fără confuzii care chemare sau ce avertisment ni se adresa.

Memoria acestui timp care nu se măsoară e foarte vie în mine. Amintirea primelor percepţii dinlăuntrul primei burţi de spaţiu rămâne fiecăruia foarte limpede. Ce vreau să vă spun, totuşi, făcând această introducere?! Că am rămas cu o pecete pe suflet... De fiecare dată când invoc îngerii cu sania îmi imaginez că înainte de călătoria spre cealaltă lume va fi la fel. Vor putea să mă adune de unde am rămas fără vlagă, precum pe vremuri, pe pruncul neputincios şi prea strâns înfăşat, mă vor aşterne în sanie, şi vor urca sau vor coborî cu mine prin zăpada caldă scârţâind luminos.

Ultima ninsoare e, oricum, cu fulgi din aripile îngerilor.

Nuntă cu un text

Când eram la şcoală, îmi plăcea să citesc înainte lecţiile din manuale. Nu înainte de ore, ci de când le primeam legate cu sfoară, din vacanţa de vară. Îmi păstram timpul acela de graţie pentru cărţi, atunci când grosimea lor nu ameninţă, ci atrage, când apa de colonie cu care le parfumează în mod voit rafturile de bibliotecă ale şcolii, cea cu extras de curiozitate, încă nu s-a vaporizat.

Unele dintre cele cercetate mă entuziasmau atât de mult, încât le aşteptam anul întreg să mi se înfăţişeze. Emoţia declanşată de apropierea acestui soroc mă făcea ba timid, ba exuberant, exact ca pe îndragostiţi. Eram exemplul tipic de adolescent frustrat şi resemnat. De multe ori, cea mai preţioasă entitate curtată nu apare la locul stabilit. Mi se întâmpla şi mie adesea... pe unele pagini, aşteptate zile întregi, le pierdeam.

Oricum, cele mai subtile declaraţii de fidelitate de care eram capabil erau concretizate de faptul că îmi lucram acasă numai temele legate de acele lecţii. Ca textul pe care-l iubeam să mă creadă pe cuvânt, încercam diverse şi originale acrobaţii de lirică şi memorare, totul astfel încât să primim nota maximă la teză. Acesta era un fel de cadou sentimental pentru iubirea-mea-scrisă.

În aşteptările mele puţin angoasate, îmi imaginam mereu o întrevedere de prezentare cu autoritarul ei tată, care mereu se întâmpla să fie o figură ilustră. Am cunoscut mulţi taţi rigizi şi integri şi m-au inhibat mereu, însă au fost şi unii de care m-am ataşat imediat, pentru că i-am simţit intimi. Sunt acele persoane deosebite cărora, deşi li se remarcă portretele impozante în toate manualele de literatură, le permit elevilor să amintească de domniile lor pronunţându-le numele de botez, nu cel de familie. De pildă, respectabilul domn Stănescu nu s-a supărat niciodată că toată generaţia noastră îi spunea Nichita. Nu mai zic de d-l Blaga sau de d-l Eliade... I-aţi cunoscut, cu siguranţă, aş dori numai să vă încredinţez că fiicele domniilor lor erau foarte frumoase şi graţioase. Înalte şi delicate, aveau degete fine, caligrafice, de poezie. Vai, ce iubite!

Cenzorul care media toate manifestările noastre sentimentale şi ţinea într-o carte enormă, pe catedră, evidenţa fiecărei relaţii (izbutită sau nu, rutinată sau năvalnică, fidelă sau inconsecventă), şi anume profesoara de română, consemna adesea declaraţiile noastre de amor. Sunt convins că pe cele mai artistice încă le păstrează, după zeci de ani. Se implica într-atât, încât le sugera, îngrijorată, celor mai neîndemânatici, cum anume trebuie să se poarte sau ce e bine să îi spună unei poezii. Sau, fascinată, citindu-ne scrisorile, îşi asuma fără discreţie culmile intimităţii noastre. Exact ca mătuşile care “se interesează”, cele care vor să te însoare repede.

Iubita, aleasa mea, oricum se comporta total diferit atunci când rămâneam singuri. Pielea ei de text îmi aparţinea atât de tulburător, iar degetele ei prelungi se curbau atât de perfect pe ale mele, încât n-a ştiut nimeni, absolut nimeni (nu se putea remarca din afară) că ne-am şi sărutat... că am văzut cum e posibil ca, respirând aproape de buzele unei poezii, să tragi litere în piept sau să lăcrămezi puncte-puncte şi semne de întrebare.

Părul ei era rece şi rapid ca o cascadă. Moderatorul de mai sus a încercat din răsputeri să scoată a doua zi, la lecţie, ceva de la mine. Duioşia din glasul său trăda bănuiala că aş putea comenta suava mea experienţă, dar eu nu am putut să-i descriu nimic din cele petrecute. Am refuzat să înşiruiesc litere. Tainele nu se pot povesti. M-a pedepsit cu o cifră.

Să ştiţi că o poezie foarte cunoscută şi cu un foarte distins părinte poartă şi acum pe deget inelul meu de logodnă. În seara aceea cu cascada s-a întâmplat să i-l dăruiesc. Sunt convins că nicio generaţie de liceeni care studiază şi astăzi acelaşi manual nu are cum să observe sau cum să tresară dintr-un motiv precum acela că poezia cea mai frumoasă din lume, chiar cea mai frumoasă, poartă inelul meu!... Că a rămas de atâta vreme iubita mea!

Vă mărturisesc toate acestea pentru că, sugrumat de emoţie şi tremurând de nerăbdare, astăzi o să o cer pe iubita mea de text în căsătorie. Îmi e de la o vreme indispensabil trupul ei de litere, mai ales că îmi doresc mult să mai dau naştere unei cărţi. Va fi cartea mea, vă daţi seama?! Adică sânge din sângele meu şi literă din litera ei. Cartea nou-născută va avea nevoie de pântecele şi de sânii fiinţei caligrafice de care sunt îndrăgostit. Aţi recunoscut-o din manual?! Să n-o citiţi chiar acum, alăptează.

Cartea nou-ivită, puiul de carte dorit dintotdeauna, îmi seamănă! Şi gângureşte acum, înfăşurat în aripile-coperţi, în braţele dumitale.

Magnolia cu mierle

A fost odată o doamnă de vază. Ea locuia într-o casă colorată, cu multe caturi, şi avea foarte mulţi copii, care de care mai frumoşi. De atâta vreme cât petrecuse jucându-se sau cântând poveşti pentru a-i adormi, mintea ei nu se putea desprinde de obişnuinţa de a merge pe vârfuri sau de a face „bau!” după fiecare colţ. Se putea înfăţişa drept un pom bogat legănat de vântul bucuriei.

De fiecare dată când se apropia ziua de naştere a unuia dintre ei, se încurca în nerăbdare şi nu izbutea să ducă la capăt ceea ce-şi pusese-n gând (le scria scrisori atât de lungi, cât ţinea toată ziua, şi nu le mai dăruia la timp, uita să aprindă cuptorul pentru prăjiturile mov construite cu migală în formă de castele, ei, tot felul de boacăne...). Şi cum urma să sărbătorească pe cel mai mare şi mai înalt dintre fii, cel care locuia la catul întâi al conacului, hotărî să dovedească de data aceasta mai multă seriozitate. Se tot gândi la un dar minunat, care să i se potrivească precum o cămaşă.

Se ştia despre fiul dumisale că e foarte legat de grădina botanică a oraşului. Se plimba de ani întregi prin ea, că funcţionarii, obişnuindu-se cu prezenţa lui, îl credeau de-al locului şi-i cereau sfatul în legătură cu udatul florilor sau forma răzoarelor. Locuind în apropierea copacilor, devenise un mare artist. Ca să îl bucure de ziua lui, doamna tocmi cu o parte din visteria sa lucrători care începură să-i construiască sărbătoritului o grădină botanică personală, în care sădiră soiuri noi, scornite anume pentru el.

După ce s-au zidit, pe un întins domeniu, într-o frumoasă parte de oraş, cele trebuitoare, doamna a început să planteze o mulţime de arbori dintr-o colecţie secretă de butaşi, bulbi şi seminţe, la care gândindu-se doar, i se inundau malurile inimii de emoţie. Ca să obţină toate aceste specii nemaivăzute, ea a organizat din vreme un concurs de desene şi compuneri la toate şcolile din oraş, rugând copiii să descrie fiecare câte un copac extraordinar. Astfel, la întrecerea arborilor fantastici au fost aduse schiţe superbe, unele atât de documentate, încât conţineau ca ataşament şi seminţele inventate aferente. Rezultatul jurizării a fost, în final, generos răsplătit şi apoi răsădit.

Aleea principală era străjuită de castani-libelulă. Aceştia, având coroana translucidă şi într-o continuă explozie de tonuri, păreau în orice moment al zilei sau al nopţii că sunt priviţi contre-jour. Erau ca nişte cupole înalte cu vitralii mobile şi verzi la infinit.

Arborele-modest era o plantă studioasă, frunzele-i transpirau litere în loc de rouă şi înnobila atmosfera cu idei, nu doar cu oxigen. Dar cum te apropiai să le cercetezi, se intimida brusc şi roşea atât de tare, că nu se mai înţelegea nimic. Roşea din toată fiinţa lui. Cum te întorceai şi-i lăsai puţină intimitate, se făcea verde la loc.

La o întretăiere de poteci se găsea palmierul lichid, despre care, din depărtare, puteai fi sigur că e o fântână arteziană. Apoi mai era pomul care slobozea clopoţei altoiţi cu glasuri felurite, însă acum, la începutul verii fiind, se puteau vedea numai inflorescenţele de clopoţei, ele urmând să se coacă arămiu, auriu sau cristalin la venirea toamnei.

Mai sădiseră un arbust moale ca o liană care se preschimba des, desfăcea în fiecare dimineaţă o altă cămaşă de coajă în iarbă. Mai era pomul umblător, despre care nu putem să vă precizăm anume unde creşte, pentru că, asemenea iezilor, la o oră după ivirea pe lume a fost capabil să se ridice şi să plece.

O piesă interesantă este arborele-de-răbdare. Spre deosebire de ţinuturile acestea, unde e plantat în scop decorativ, în ţările de unde provine e crestat asemenea arborelui-de-cauciuc şi i se recoltează seva de răbdare. Din ea se prepară o substanţă ca un fel de vernis, cu care se acoperă pereţii, mobilierul şi celelalte obiecte din dotarea locurilor unde se aşteaptă mult la rând. Datorită acestei pelicule extrase din scoarţă, oamenii au căpătat răbdare exersând tocmai statul la cozi, s-au simţit bine împreună, s-au reorganizat logic şi, în scurt timp, birocraţia a fost abolită fără nicio luptă.

Nu mai e loc şi vreme să enumerăm toţi pomii din grădina-cadou. Cert e că cele mai mişcătoare piese au fost plasate în piaţa ei centrală. De pildă, un copac înalt, în loc de mănunchiuri de frunze, avea crescute pe ramuri cărţi cărora vântul le răsfoia filele. Acestea înmugureau sub forma cotorului alungit care plesnea, şi din el se revărsau, ca dintr-o cochilie, paginile netăiate de carte nouă. Vara, vântul le flutura, le dantela marginile, şi ele se îngălbeneau de la soare. Toamna arătau stacojii, ca nişte fructe de anticariat. Toată această abundenţă intelectuală era un mare punct de atracţie pentru poeţi şi filosofi. Eu am cules din iarbă o mulţime de astfel de foi coapte şi le-am pus la presat în cărţile din biblioteca creată de oameni. Mi-am imaginat că nimeni nu mă va crede că ele provin dintr-un copac, însă, oricui şoptesc taina mea, îmi răspunde rece: „Evident! Orice carte provine dintr-un copac!”

În fine, piesa de care s-a îndrăgostit creatoarea grădinii este un pomişor de magnolie alb-sclipitoare care împrăştie un parfum incredibil. Florile, mari cât buchetele de nuntă, au pe spate, înspre sepale, foiţă de aur extrasă din sol şi sintetizată natural de planta însăşi. Albul corolelor e o subtilă balanţă între lumina unui obraz de copil, culoarea spumei laptelui şi transparenţa mierii de mai. Subţiri, pudrate şi fremătând, par aripi de fluture. Au un farmec sublimat, departe de orice ostentaţie, încât, dacă s-ar împodobi într-o zi cu ele îngerii, nimeni nu s-ar contraria.

În delicateţea lor fierbinte, ramurile au atras acele păsări negre cu cioc oranj care umplu toate tufişurile grădinilor botanice. În grădina de care povestesc erau chiar foarte multe, stoluri-stoluri. Ei bine, toate s-au urcat în pom. Curiozitatea constă în faptul că incredibilele flori de magnolie sunt descrise în acest atestat documentar doar pe cale raţională. Nu şi empiric. Ele n-au putut fi văzute pe lumină de zi niciodată. Pentru că sunt în totalitate acoperite cu mierle. Pomul e invadat de un soi de smoală plastică, forfotitoare, în care alunecă în toate sensurile atomi, ciocuri portocalii.

Cântecul lor e o împletitură viguroasă de triluri de flaute şi, ascultat până la lăsarea serii, descoperă la final o metaforă muzicală surprinzătoare. În fiecare zi, ele traduc o altă poveste.

Magnolia, în loc să fie albă şi tăcută, e neagră şi sonoră. În timpul zilei, e o ambarcaţiune însărcinată cu propriile flori pe sub pielea de păsări. Dacă doriţi să o vedeţi neîmpresurată de stoluri, veniţi aici noaptea, când nu e deschis pentru public. Puteţi mitui portarul. Pe întuneric e albă, mierlele dorm susurând în pumnii frunzelor.

După toată munca de cercetare şi plantare, arhitectura gradinii fabuloase fu gata. Doamna admiră de după umerii oboselii forma celui mai frumos dar. Darul desăvârşit, care miră şi bucură. Surpriza trebuia să fie severă. A tăinuit totul, s-a îngrijit, pasionată, de toate detaliile, şi la urmă a plecat în căutarea celui sărbătorit. Nu l-a găsit nicăieri. El afase întâmplător de existenţa unei noi grădini botanice în oraş şi fireşte că s-a dus să o viziteze. A intrat pe poartă cu un aer atât de familiar, încât funcţionarii l-au crezut de-al lor şi l-au întrebat în ce conifer se slobod albinele albastre şi la ce oră se adoarme lavanda.

După cum am mai spus, locuind el mult timp în astfel de spaţii, i se dezvoltase o sensibilitate artistică anume şi se slujea în lucrările sale numai de copaci. Spre seară, doamna îl văzu, cu surprindere, în grădină, şi alergă spre el să-l uimească arătându-i copacii compuşi de ziua lui. Când îl întâlni, îşi dădu seama că şi el terminase de construit un pom (lucru pe care obişnuia să-l facă în orice grădină botanică), şi-şi strângea uneltele. Remarcând lucrarea lui, femeia tăcu şi nu-i mai povesti nimic. Se gândi să-l întrebe dacă i-a plăcut Magnolia cu Mierle... dar a lăsat-o pe mai târziu. Apropiindu-se, realiză că pom din acela nu se gândise să ridice. Pomul acela lipsea din proiectul grădinii ei... Şi era pomul cel mai important! Era pomul esenţial umanităţii. Era singurul pom mistic. Pomul-Vieţii.

Sărbătoritul tocmai plantase o troiţă de lemn în grădina inventată. Motiv pentru care, foarte modest, primi felicitările tuturor.

Mama uită să-l mai întrebe dacă i-a plăcut copacul cu mierle.

...se dedică lui Virgil, desigur :)