Miki, regina bomboanelor

Îi mulţumesc Dariei S. (6 ani), pentru desen, e singurul care i se potriveşte lui Miki şi în somn, când evident zboară...

Miki este o fiinţă copilăroasă, brunetă şi enigmatică şi locuieşte pe malul mării. Costumaţia ei este o rochie lungă de staniol care foşneşte, acoperită cu un voal de celofan transparent din aceeaşi gamă cromatică. Lumea îi admiră mereu această vestimentaţie, iar ea recunoaşte cu modestie că şi-a conceput-o singură, inspirându-se puţin din catalogul unei stilate fondante.

Miki a primit în arendă o ţarină care este, de fapt, o fâşie mare de nisip în care ea sapă cuiburi adânci ca pentru cartofi, doar că plantează acolo bomboane de tot felul.

Pentru formaţia ei nativă, pentru eficienţă şi tenacitate, a fost aleasă de comun acord, în cadrul unui concurs, Regina Bomboanelor.

Pe lânga lucrul de zi cu zi la plantaţie, pasiunea ei secretă era să se trezească foarte de dimineaţă şi să culeagă toate cioburile de sticlă rotunjite de mare şi asemănătoare bomboanelor, aruncate de valuri la mal. Miki a montat toate aceste bucăţele de cristal într-un magnific puzzle tridimensional. Astfel ea a refăcut silueta verzuie şi arhaică a unui imens crocodil, pe care l-a numit crocodilul copilăriei ei. Joaca de-a lungul dimineţilor vieţii dumisale s-a asemănat, deci, cu munca unui bio-arheolog pasionat.

Marea i-a slobozit os cu os şi solz cu solz aproape tot crocodilul. La un moment dat însă, Miki a devenit pesimistă, întrucât cioburile de sticlă se împuţinau pe ţărm din ce în ce mai mult. Nu se mai spărgeau nicăieri sticle, cioburile nu mai ajungeau în apă, în nisip înfloreau din ce în ce mai puţine lacrimi translucide.

Motivul era trist şi pentru ecologie, deoarece toate ţările de pe planetă, indiferent de poziţionarea geografică, în aspiraţia lor comună către occidentalizare, au renunţat definitiv la recipientele de sticlă în favoarea celor din plastic, care au ajuns, până la urmă, tot în apă. Marea era deprimată de noua ei pojghiţă plutitoare de pet-uri, pe care stâncile nu le puteau sparge şi care erau de neşlefuit pentru dinţii de sare ai valurilor.

De la o vreme, aceste baloane dure, interminabile de polietilenă îi transformaseră mării tenul verde impecabil într-o rană cumplită. Această frustrare e unul din motivele logic de dedus ale faptului că, de când cu poluarea continuă, marea nu se mai oglindeşte în cer. Nu poate. Îi este groază. Nimeni nu poate apărea în faţa unei oglinzi cu o astfel de piele!...

Marea o iubea mult pe Miki, şi cu toată suferinţa ei dermatologică, îşi dădea silinţa să adune de pe toate plajele pământului ultimele rămăşiţe de sticlă, i le rotunjea şi i le întindea dimineaţa pe nisip. Aceasta ca nu cumva Regina Bomboanelor să considere că, neavând palpabil portretul copilăriei, nu ar avut nici copilărie, ceea ce ar fi fost complet eronat.

Crocodilul copilăriei fu gata, afară de faptul că nu i se găseşte de ani de zile ultima piesă, pe care Miki o aşteaptă ca să-şi termine, într-un final, copilăria. Asamblarea sculpturii a fost, deci, suspendată pentru o perioadă. De atunci Miki nu se mai joacă, doar lucrează, uneori extenuant, pe plantaţia de bomboane. Ea împarte tuturor din roadele muncii ei dezinteresate, în aşteptarea ciobului lipsă. Crocodilul nefinisat, gigantic, vulnerabil şi transparent precum copilăria, sclipeşte şi acum pe plajă, se poate vedea oricând.

Deşi nu i-am cerut încă părerea lui Virgil, care e expert în sculptură, crocodili şi copilărie, pot să vă spun cu mâna pe inimă că e de o frumuseţe rară.