Diafilm

A fost odată o familie tare unită, iubită şi liniştită, de care nimeni n-a auzit până acum. De fapt, ei nu se auzeau deloc, pentru că nu puteau vorbi.

Într-o zi, mami a trebuit să plece pentru o vreme şi să lase bebeluşul cu tatăl său. S-au mângâiat, şi-au zâmbit, s-au legănat şi s-au despărţit.

Puiul era uluitor de delicat, şi tatăl era aşa de fericit şi de emoţionat... ar fi vrut să mai poată povesti cuiva despre frumuseţea pură şi unică a pruncului său şi, neavând cu cine să comunice, îi venea mereu să lăcrimeze. I-ar fi plăcut să vorbească măcar cu copilaşul, să-i istorisească poveşti, să-l înveselească, să-i spună ce mult îl iubeşte, cum face orice părinte. Însă puiul, nou-născut, nu înţelegea mai nimic din limbajul semnelor, şi mai ales, stătea mai tot timpul cu ochii închişi.

Atunci omului îi veni ideea să-i pună copilului său poveştile pe diafilm. A căutat înverşunat în baia mică, devenită de-a lungul timpului, ca la toţi locatarii, depozit, a găsit aparatul vechi, cu cablul de alimentare rigid de nemişcare, şi l-a montat deasupra locului în care dormea copilul. A apelat la cei cunoscuţi, care însă nu l-au putut ajuta, şi până la urmă a făcut rost de ce mai avea nevoie din micul bazar improvizat din piaţă. Acolo, în impresionanta colecţie de obiecte inutile aşezate jos, pe ziare, a descoperit preţioasele cubuleţe de diafilme...

Venise seara, la fel de emoţionată ca şi el. Au ajuns acasă aproape în acelaşi timp, amândoi au stins încet luminile şi au făcut primele proiecţii. Puiul nu se putea uita pe perete, aşa că tatăl a fixat proiectorul în aşa fel încât să bată direct în pătuţ, peste el. Bebeluşul dormea, în timp ce pe pielea lui se perindau rozetele acelea binecunoscute ale genericelor Animafilm, pătrăţelele colorate intens, rândurile tipărite şi scenele poveştilor.

Tati le rula seară de seară, din ce în ce mai fericit, încuindu-şi râsetele neauzite în piept. Vedea cum puiul lui, căruia nu-i vorbise nimeni încă, surâdea îngereşte poveştilor ce se întâlneau pe mânuţele şi pe burtica lui. Începuse să se rostogolească sub reflector, de pe-o parte pe alta, râzând câteodată în hohote, zvâcnind în alergări imaginare. La fiecare lăsare a întunericului, el se bălăcea în lumina multicoloră, făcea plajă la diafilme pe prosopelul său pluşat din pătuţ.
Astfel, pruncul se bronză în scurt timp cu basme. Imaginile incandescente şi înscrisurile se întipăriră la un moment dat pe pielea lui şi nu se mai luau nici la baie.

A crescut foarte fericit, ocrotindu-şi toată viaţa secretul epic sub haine. Deşi nu i-a moştenit pe ai săi şi putea lesne vorbi, cei apropiaţi şi-au dat seama că se slujea de corpul său la fel de grăitor ca de cuvinte, se făcea foarte uşor înţeles de către persoane care vorbesc limbi din ţări diferite. Uneori, pentru a-şi impresiona dascălii, lăsa capul şi privirea în piept şi cita expresii-cheie din cărţi. Toate erau pilde din poveşti binecunoscute, pe care, de altfel, oamenii mari le ignoră.

Părintele său era cel mai mândru tată care nu se poate mândri altora.

Probabil că metoda a fost cultivată în secret şi de alţi oameni în nevoie, încât, se pare că atunci când se fac mari, copilaşii surdo-muţilor sunt nemaipomenit de comunicativi şi expresivi în limbajul gesturilor. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, puteţi şi dumneavoastră să aduceţi o mărturie: cred că aţi sesizat cu toţii că au dispărut complet cubuleţele de diafilme de pe piaţă şi aparatele împietrite de aşteptare din baia mică.