Foile de jurnal si pierderea

grafica - Bianca Toma, 6 ani, "Îngerii de pe acoperiş"

     Într-o zi, o mami s-a îmbolnăvit de un fel amar de supărare acută şi a suferit atât de evident, încât asta i-a afectat pe toti cei din jur. Nici

 o reţetă a raţiunii nu i-a folosit. Ca să o facă bine, un prieten bun, neobservat decât de ea (prins fiind, de obicei, ca un stiker de fiinţa ei) s-a 

desfăcut de acolo, transparent pentru ceilalţi, şi a întrebat-o multe lucruri. A legat între ele toate firele istorisirilor ascultate, înşirate fără 

coerenţă şi mintea lui a ţesut un diagnostic: această mamă, tocmai pentru că a devenit mamă, s-a îmbolnăvit de o boală tipică, numită 

„pierderea copilăriei”, necontagioasă, cu efecte inhibatorii doar asupra lactaţiei.

        Drept urmare, el a închis-o într-o cameră unde în prealabil a tapetat pereţii, podeaua şi tavanul, mobilele şi celelalte lucruri cu foi de 

jurnal.

        Dându-şi seama ca ea tânjeşte să trăiască în trecut şi voind a-i uşura zbaterile, el a controlat toate lădiţele din şifonier, bibliotecă, balcon,

chiar şi din baie. A găsit o mulţime de carneţele, caiete, tomuri cu însemnări de ale ei din clasa a şasea şi până acum (cele din clasa a treia au 

fost distruse, din păcate), le-a desfăcut şi le-a colat pur şi simplu, până şi pe vaza de flori din odaie. Perdeaua de nylon a scos-o, înlocuind-o 

de asemenea cu o compoziţie foşnitoare din foi caligrafiate.

        Astfel claustrată cu copilaria, nevoită să citească neîntrerupt foile vii vorbitoare din propriile agende,la venirea întunericului trăgea şi

perdeaua de scris şifonat croită din careuri capsate unul langă altul, aprindea o veioză şi aşa adormea acoperită în întregime de rânduri, 

rămânând pe lumină în întunericul propriei copilării. 

       Cum îşi petrecea vremea? Păi mai tot timpul plângea de nostalgie, râdea de nostalgie, zâmbea sau vorbea singură de nostalgie, 

simţindu-se astfel mai bine. Bradul de Crăciun l-a împodobit, în loc de globuri, cu fotografiile vechilor prieteni. Cei ce veneau în vizită se 

mirau de înlocuirea sferelor din sticlă cu dreptunghiurile de hârtie, ridicau din umeri şi atât. Se gândeau că alungarea sferei în favoarea 

pătratului e o opţiune estetică şi nu mai formulau judecăţi de gust...

        Văzând-o în această încă-deznădejde, într-o zi au venit îngerii prin fereastra plină de lumina amiezii de iarnă şi au interpretat o 

scenetă. Şi-au lăsat aripile originare pe pervaz, s-au împodobit cu foile copilăriei mamei şi, începând să zboare cu noile aripi de hârtie 

prin cameră, au executat un balet postmodern fascinant, tare bine compus pe fundalul alb-caligrafic al ne-încăperii. Întreaga panoramă 

era o instalaţie artistică de o rară frumuseţe, ce l-ar surprinde până şi pe Dl. Guţă, profesorul nostru de necopleşit, cel de istoria artei 

moderne. Ca o paranteză, vă voi specifica faptul că, la emoţii puternice, în preajma operelor care îl miră, roşeşte feeric. Probabil că la 

instalaţia cu baletul şi caligrafia ar fi roşit.

        Fluturând astfel, îngerii i-au spus mamei (care rămăsese în transă poetică), rar şi răspicat, ca nişte doctori de cap adevăraţi:

„Păi vezi, măi, mami, că nu eşti sănătoasă?! Cum poţi tu să gândeşti că dacă te-ai făcut mare şi ai devenit mamă, ţi-ai pierdut copilăria?! 

Copilăria nu se poate pierde, ci doar alunga. Mai degrabă ţi-ai pierdut minţile, bine că ale tale sunt uşor de reperat. Ce afirmaţie e asta 

cum că aducerea pe lume a copiilor îţi şterge copilăria? Aberaţie! Mintea ta nu sesizează niciun conflict? Nu-ţi dai seama că 

naşterea lor nu poate decât să aducă lângă tine o mare de copilarie?! Sunt din aceeaşi familie de cuvinte, ce Dumnezeu! (ce se iritară 

îngerii...)

        Unde mai pui că mama respectivă mai făcuse şi logica cu d-l Aslam...

Şi în momentul acela ea a decis: da, domnule (da, domnilor îngeri...),  faptul că m-am trezit mami şi că mi-am pierdut copilăria, alături 

de viaţa vechilor jurnale, mi-a umplut casa tocmai de copilărie!

        Din clipa aceea s-a vindecat de supărarea amară, de senzaţia că nu are deloc timp (o, cât timp agonisit avea!) a deschis uşa şi a fugit 

în tot restul casei care mustea de copilărie, a pierdut pe tipul cu stikerul de pe burtă (pe care îl chema adesea s-o susţină, şi care acum 

s-a ascuns zâmbind fericit), a făcut chiar duş de copilărie până în stradă (asemeni copiilor care aleargă desculţi sub ploile torenţiale de vară), 

a realizat că stătea, de fapt, pe întuneric în lumina copilăriei şi a mai plâns puţin de tot.