Omul-de-întrebări

Andrei Strugariu, 6 ani

               Într-o zi de iarnă a nins cu întrebări. Acestea erau scrise în diverse caligrafii pe bileţele rupte din agende sau pe foi de curs.
Vântul le smulgea din aer, troienindu-le pe acoperişuri. În scurt timp, străzile şi pomii s-au încărcat de hârtie ca de un frunziş ondulatoriu
şi imaculat, ca-ntr-o curioasă toamnă polară. Lumea degaja cărările cu lopeţi pătrate de lemn, clădind grămezi de răvaşe pe care cerneala mişuna
bleumarin, precum nişte furnici, şiroind propoziţii interogative. Ele proveneau de la o conferinţă unde a fost invitat un mare dascăl.
Acestuia, onoraţii organizatori i-au pus miliarde de întrebări.

               El nu a reuşit să răspundă tuturor, pentru că în sală ningea de asemenea cu bileţele aruncate din lojele etajelor superioare, care ameninţau
să-i acopere pe cei de la parter. Aceştia, la rândul lor, redactau întrebări. Însă fiecare participant la tumultoasa dezbatere a fost mulţumit,
întrucât a realizat că, deşi întrebările lui nu au ajuns mereu la destinaţie, i s-a răspuns la obiect, tocmai la problema ridicată.

               Dascălul era bătrân, iubit de toţi şi orb. Cu siguranţă, cea mai mare parte a locuitorilor oraşului şi-l amintesc. În principiu, era iubit
pentru că vorbea cel mai adesea despre dragoste şi se contaminase cu ea, asemenea unui profesor de desen care umblă mereu mânjit de cărbunele
cu care lucrează. Deşi nu vedea nimic, reuşea să umple de fiecare dată cu o precizie de invidiat toate recipientele de afectivitate golite de cotidian
din pieptul celorlalţi.

               În seara cu pricina, deşi nu distingea ninsoarea de întrebări din imensa încăpere rotundă, îi auzea foşnetul şi înţelese că în curând se va
aşterne o zăpadă de hârtie pe podea. La final a coborât treptele scenei pe întuneric, a ieşit pe întuneric din sală, pe întuneric a străbătut şi culoarele
universităţii ticsite de lume murmurândă, şi când a ieşit în iarna de afară, era lumină.

               Nins şi surprins... de faptul că vede pentru prima dată, a rămas într-o aşteptare zglobie, ca un copil căruia îi arunci de la departare o minge.
Lumea era albă, plină de scrisori troienite sau care pluteau împrăştiate de vânt. Copiii se dădeau cu sania pe derdeluşul sonor, purtând ghete şi
mănuşi pentru a fi protejaţi de înfrigurare în caz că ar fi venit în contact cu gravele întrebări ce invadaseră totul, dintre care unele erau mai
alunecoase decât o pârtie de sticlă. Alţi copii aruncau unii în alţii cu bulgări de întrebări, mirându-se că persoanele în vârstă nu mai voiau să
participe ca altădată la jocul lor, ci se fereau din cale-afară, ca nu cumva să fie nimerite.

               Unul dintre copii rostogolea îmbujorat nişte rotocoale mari de hârtie compactă, se vedea că s-a ostenit mult să le înghesuie laolaltă.
Chiar şi aşa, fâşiile cu întrebări contrastante se luptau unele cu altele să iasă din formă, precum peştii într-un bol. Le-a clădit pe trei caturi,
unul peste altul, după greutate. Apoi şi-a smuls de la mâneci doi nasturi şi i-a aşezat alături, veneau undeva la gât pe straiul alb închipuit. A ales
dintre foile tremurând incandescent o strofă dintr-o poezie scrisă cu roşu şi i-a potrivit-o drept gură. I-a acoperit arcadele cu penele moi,
cărunte a două păsări şi a zidit astfel un om-de-întrebări.

               Bătrânul privea fascinat lumina care venea din zăpadă, bulgării mari de hârtie şi zâmbi.

               -Ce vă uitaţi aşa, domnule dascăl?! râse cu drag copilul care construise omul-de-întrebări. Vă place?! Mă bucur tare mult, pentru că
e pentru dumneavoastră! De fapt, sunteţi dumneavoastră. Vedeţi, tocmai v-am făcut portretul!

               Băieţelul îşi îmbrăţişă cu mândrie omul-de-întrebări, care foşni între palmele lui foarte alb şi fragil. Dascălul surâse ca un copil bătrân
şi se deşteptă în tramvai, cuprinzându-se ocrotitor cu palmele şi netezindu-şi întunericul lucios al sutanei. Fără să vadă, simţi negrul foşnind
altcumva decât albul de dinainte.

...Încurcat, hotărî să-şi frământe nevăzutele degete.