Casa noastră are cuib

Nazanin, 5 ani

Ca mulţi alţi bunici autentici probabil, ai mei obişnuiau să se spele pe mâini înainte să se apuce de lucru, mai cu seamă de lucrul ţarinei, şi nu după, cum am face noi. Ai mei luau masa aşa, ştiind din surse sigure că pământul nu poate fi decât curat.

Faptul că se cheamă ţăr’nă îmi sugera de pe atunci, în mod firesc, precum tuturor copiilor, şi o fină compatibilitate gastronomică şi, prin urmare, o gustam, cu condiţia să mă fi spălat pe mânuri înainte. Eram la vârsta la care copiii pun furnici pe limbă. Să ştiţi că dâra pe care o lasă ele mergând e acră şi te face să râzi mult în ziua aceea. Totuşi, ceea ce v-am spus acum e un întâmplător ocoliş, să nu mă abat, pentru că tocmai vorbeam despre bunici.

Ideea era că, din motivul amintit la început, tot ceea ce ieşea de pe urma muncii lor era curat şi adia nespus de frumos, anume a fân şi a doniţă de lapte (care nu e obligatoriu să fie plină cu lapte, miroase alb mai ales goală). Ştiu că se înconjuraseră cu darul acesta nevăzut roata de la fântână (şlefuită de ani în palmele lor), pragul înalt de la grajd (ros vara de tălpi şi iarna de ciubote), sania mare de cărat crengi şi chiar şi glasurile lor.

Până la urmă, toate cele care intrau şi ieşeau din ogradă, dar mai ales cele sortite să stea pe loc, se acoperiseră, ca de o pulbere, de mirosul de care vă vorbeam: zăvoarele, drucul de lemn şi belciugele porţilor, sârma de legat portiţa de la gradină, clămpuşca de la ceea-casă, încuietoarea cu şaibă de ban ieşit din circulaţie (care închide şura, gangul ori coteţul), apoi clampa de la uşa tindei şi ceilalţi blânzi străjuitori, care nu apără prea mult, în inocenţa lor, însă investesc mereu cu taină ideea de spaţiu în mintea copiilor. Acestea fac parte dintre obiectele stabile, urmându-le celelalte, unele mai umblătoare şi mai ades înnoite, precum ouăle din cuibar, olurile, suveicile, ţolurile, pănuşile, coveţile, tăvălile, sertarele cu creioane aburind a chinină şi cauciuc, ori capra de tăiat lodbele pentru foc.

Iată de ce casa noastră avea cuib de barză pe hogeac. Se pare ca motivaţia berzelor e pur olfactivă.

Se spune că berzele se aşază pe casele oamenilor buni sau pe cele unde se vor naşte mulţi pui (care înseamnă, de fapt, exact acelaşi lucru), dar acestea sunt doar speculaţii. Pentru că noi am discutat cu barza noastră în orele ei libere şi ea a recunoscut că s-a statornicit acolo pentru că i-a plăcut de la bun început aroma fumului. Când a venit deasupra satului, a adulmecat toate fuioarele de fum (care ajungeau sus pe cer ca nişte turnuri osebite) şi a făcut o selecţie. Doar de la noi de pe horn ieşea, după părerea dumisale, un fum acceptat ca parfum.

Adesea barza noastră ne lua cu ea când mergea să facă baie şi deveniserăm foarte apropiaţi. Aerul din jurul nostru se făcuse dens, devenise cărare bătătorită dus-întors de la atâtea întrebări şi de la atâtea răspunsuri. Deşi pe atunci zâmbea des, barza de care vă povestesc era o persoană foarte serioasă, îşi creştea şi-şi educa în fiecare an odraslele numai după metode moderne. Avea pui dezgheţaţi, cu formaţie intelectuală, genul care pretinde să comunici cu ei şi să le satisfaci curiozitatea proaspăt ieşită de sub coajă. Câtă bucurie să cunoşti nişte pui de barză!

Uneori mama lor pleca şi mă lăsa pe mine să-i supraveghez de jos şi să mă întreţin cu ei, ideal să le desenez ori să facem şi conversaţie, ca să înceapă să intuiască şi ei exprimarea noastră verbală, plastică şi gestuală.

Observând că mă pricep la copii, într-o zi, pe când ne luase cu ea la scăldat, distinsa pasăre m-a investit cu fertilitate, în cadrul unei ceremonii speciale, păstrând câteva daruri binecuvântate şi pentru fraţii mei (pe care le ţin încă secret). Eu am fost foarte surprinsă şi mulţumită şi de atunci respect cu stricteţe orice vorbă spusă de o barză.

Tot ea a fost unica persoană care şi-a dat seama că eu nu am avut nici cântec de leagăn şi nici leagăn măcar, motiv pentru care îi plăcea să mă adoarmă ea. Mă lăsa să mă arunc pe spate pe corpul ei imens, ca într-o claie de fân nins şi să-mi cufund urechile în clăbucii textili cu care era acoperită. Am rămas de atunci cu o pasiune vie pentru contexturi, şi cred încă în existenţa unei arte anume care să nu aibă nevoie de simţul văzului, ci doar de cel tactil. Arta care se poate ţese legat la ochi, pipăind doar şi care poate bucura şi pe cei ce nu văd.

Îmi mai aduc aminte cum vântul îi zburlea penele pe dos pe lângă obrajii mei, cum cerul deasupra slujea albastru şi cum eu adormeam fără să mă mai opun. Pielea ei de pasăre are un miros atât de fin, că nu poate fi descris decât în somn, aşa că o să renunţ pentru moment. L-am regăsit mult mai târziu, într-o maternitate, de cel puţin trei ori. Este prima mireasmă a pruncului, din primele minute de ţinut în braţe, pe când încă nu miroase a tine, ci doar a barză. Imediat după aceea se contaminează de mirosul de lapte şi astfel cununa volatilă de pene de barză se şterge. O scumpă prietenă a mea a asociat-o cu prezenţa florilor de vanilie şi poate povesti oricui că, luându-se după aromă şi coborând din pat, i-a descoperit sursa, era chiar bebeluşul ei proaspat adus de dimineaţă în odaie.

Tot despre barză pot să amintesc faptul că a ţinut să mă bucure pe deplin, luându-şi licenţa în cântat, instruindu-se şi în străinătate pentru asta. Ea e cea care m-a învăţat toate versurile pe care le ştiu. Îmi cânta de fiecare dată un nemaipomenit cântec de leagăn, apoi a mai convins-o şi pe Mama-Valiţa, bunică-mea, să-mi facă scrânciob în răchită, pe care mă dădeam în fiecare zi.

Din acel moment, legănatul meu s-a integrat normelor internaţionale, barza şi-a demostrat profesionalismul, şi totul ar mai fi ţinut şi astăzi, dacă n-ar fi venit o vreme în care oamenii de la oraş se apucă de tăiat răchiţile şi de mutat (totul din motive estetice) şura în altă parte a ogrăzii. Asta ca să nu mai poţi intra lesne în pielea copilăriei mişcate de la locul ei!

De barză, nu mai vorbesc!... Ar putea fi prin pod? Dar acolo s-a întâmplat lucrul acela care desfiinţează entitatea oricărui loc tainic, şi anume făcutul ordinii... În orice caz, pe unde e, mă aşteaptă, albă, cu penele date pe dos de vânt, zâmbind din ciocul lung, portocaliu: “Te-ai facut maaare!...”

Dacă o voi întâlni, îi voi face un binemeritat compliment, asemănând-o unui înger, şi o s-o las să mă ducă în orice ţară caldă binevoieşte, dacă nu cumva o să vrea să mă plimbe în toate ţările calde posibile. Mi-e dor rău de ea.

Mă gândesc că, de fapt Cerul, în sine, trebuie să fie cea mai caldă ţară, din care coboară şi la care urcă mereu toţi păzitorii albi zburători.