Câtă dreptate au desenele animate

Prezenţă şi absenţă

Pointless story

Că tot vorbea de capetele pătrate greu de plivit în grădină,

Ancuţei...

Omul-de-întrebări

Andrei Strugariu, 6 ani

               Într-o zi de iarnă a nins cu întrebări. Acestea erau scrise în diverse caligrafii pe bileţele rupte din agende sau pe foi de curs.
Vântul le smulgea din aer, troienindu-le pe acoperişuri. În scurt timp, străzile şi pomii s-au încărcat de hârtie ca de un frunziş ondulatoriu
şi imaculat, ca-ntr-o curioasă toamnă polară. Lumea degaja cărările cu lopeţi pătrate de lemn, clădind grămezi de răvaşe pe care cerneala mişuna
bleumarin, precum nişte furnici, şiroind propoziţii interogative. Ele proveneau de la o conferinţă unde a fost invitat un mare dascăl.
Acestuia, onoraţii organizatori i-au pus miliarde de întrebări.

               El nu a reuşit să răspundă tuturor, pentru că în sală ningea de asemenea cu bileţele aruncate din lojele etajelor superioare, care ameninţau
să-i acopere pe cei de la parter. Aceştia, la rândul lor, redactau întrebări. Însă fiecare participant la tumultoasa dezbatere a fost mulţumit,
întrucât a realizat că, deşi întrebările lui nu au ajuns mereu la destinaţie, i s-a răspuns la obiect, tocmai la problema ridicată.

               Dascălul era bătrân, iubit de toţi şi orb. Cu siguranţă, cea mai mare parte a locuitorilor oraşului şi-l amintesc. În principiu, era iubit
pentru că vorbea cel mai adesea despre dragoste şi se contaminase cu ea, asemenea unui profesor de desen care umblă mereu mânjit de cărbunele
cu care lucrează. Deşi nu vedea nimic, reuşea să umple de fiecare dată cu o precizie de invidiat toate recipientele de afectivitate golite de cotidian
din pieptul celorlalţi.

               În seara cu pricina, deşi nu distingea ninsoarea de întrebări din imensa încăpere rotundă, îi auzea foşnetul şi înţelese că în curând se va
aşterne o zăpadă de hârtie pe podea. La final a coborât treptele scenei pe întuneric, a ieşit pe întuneric din sală, pe întuneric a străbătut şi culoarele
universităţii ticsite de lume murmurândă, şi când a ieşit în iarna de afară, era lumină.

               Nins şi surprins... de faptul că vede pentru prima dată, a rămas într-o aşteptare zglobie, ca un copil căruia îi arunci de la departare o minge.
Lumea era albă, plină de scrisori troienite sau care pluteau împrăştiate de vânt. Copiii se dădeau cu sania pe derdeluşul sonor, purtând ghete şi
mănuşi pentru a fi protejaţi de înfrigurare în caz că ar fi venit în contact cu gravele întrebări ce invadaseră totul, dintre care unele erau mai
alunecoase decât o pârtie de sticlă. Alţi copii aruncau unii în alţii cu bulgări de întrebări, mirându-se că persoanele în vârstă nu mai voiau să
participe ca altădată la jocul lor, ci se fereau din cale-afară, ca nu cumva să fie nimerite.

               Unul dintre copii rostogolea îmbujorat nişte rotocoale mari de hârtie compactă, se vedea că s-a ostenit mult să le înghesuie laolaltă.
Chiar şi aşa, fâşiile cu întrebări contrastante se luptau unele cu altele să iasă din formă, precum peştii într-un bol. Le-a clădit pe trei caturi,
unul peste altul, după greutate. Apoi şi-a smuls de la mâneci doi nasturi şi i-a aşezat alături, veneau undeva la gât pe straiul alb închipuit. A ales
dintre foile tremurând incandescent o strofă dintr-o poezie scrisă cu roşu şi i-a potrivit-o drept gură. I-a acoperit arcadele cu penele moi,
cărunte a două păsări şi a zidit astfel un om-de-întrebări.

               Bătrânul privea fascinat lumina care venea din zăpadă, bulgării mari de hârtie şi zâmbi.

               -Ce vă uitaţi aşa, domnule dascăl?! râse cu drag copilul care construise omul-de-întrebări. Vă place?! Mă bucur tare mult, pentru că
e pentru dumneavoastră! De fapt, sunteţi dumneavoastră. Vedeţi, tocmai v-am făcut portretul!

               Băieţelul îşi îmbrăţişă cu mândrie omul-de-întrebări, care foşni între palmele lui foarte alb şi fragil. Dascălul surâse ca un copil bătrân
şi se deşteptă în tramvai, cuprinzându-se ocrotitor cu palmele şi netezindu-şi întunericul lucios al sutanei. Fără să vadă, simţi negrul foşnind
altcumva decât albul de dinainte.

...Încurcat, hotărî să-şi frământe nevăzutele degete.

Foile de jurnal si pierderea

grafica - Bianca Toma, 6 ani, "Îngerii de pe acoperiş"

     Într-o zi, o mami s-a îmbolnăvit de un fel amar de supărare acută şi a suferit atât de evident, încât asta i-a afectat pe toti cei din jur. Nici

 o reţetă a raţiunii nu i-a folosit. Ca să o facă bine, un prieten bun, neobservat decât de ea (prins fiind, de obicei, ca un stiker de fiinţa ei) s-a 

desfăcut de acolo, transparent pentru ceilalţi, şi a întrebat-o multe lucruri. A legat între ele toate firele istorisirilor ascultate, înşirate fără 

coerenţă şi mintea lui a ţesut un diagnostic: această mamă, tocmai pentru că a devenit mamă, s-a îmbolnăvit de o boală tipică, numită 

„pierderea copilăriei”, necontagioasă, cu efecte inhibatorii doar asupra lactaţiei.

        Drept urmare, el a închis-o într-o cameră unde în prealabil a tapetat pereţii, podeaua şi tavanul, mobilele şi celelalte lucruri cu foi de 

jurnal.

        Dându-şi seama ca ea tânjeşte să trăiască în trecut şi voind a-i uşura zbaterile, el a controlat toate lădiţele din şifonier, bibliotecă, balcon,

chiar şi din baie. A găsit o mulţime de carneţele, caiete, tomuri cu însemnări de ale ei din clasa a şasea şi până acum (cele din clasa a treia au 

fost distruse, din păcate), le-a desfăcut şi le-a colat pur şi simplu, până şi pe vaza de flori din odaie. Perdeaua de nylon a scos-o, înlocuind-o 

de asemenea cu o compoziţie foşnitoare din foi caligrafiate.

        Astfel claustrată cu copilaria, nevoită să citească neîntrerupt foile vii vorbitoare din propriile agende,la venirea întunericului trăgea şi

perdeaua de scris şifonat croită din careuri capsate unul langă altul, aprindea o veioză şi aşa adormea acoperită în întregime de rânduri, 

rămânând pe lumină în întunericul propriei copilării. 

       Cum îşi petrecea vremea? Păi mai tot timpul plângea de nostalgie, râdea de nostalgie, zâmbea sau vorbea singură de nostalgie, 

simţindu-se astfel mai bine. Bradul de Crăciun l-a împodobit, în loc de globuri, cu fotografiile vechilor prieteni. Cei ce veneau în vizită se 

mirau de înlocuirea sferelor din sticlă cu dreptunghiurile de hârtie, ridicau din umeri şi atât. Se gândeau că alungarea sferei în favoarea 

pătratului e o opţiune estetică şi nu mai formulau judecăţi de gust...

        Văzând-o în această încă-deznădejde, într-o zi au venit îngerii prin fereastra plină de lumina amiezii de iarnă şi au interpretat o 

scenetă. Şi-au lăsat aripile originare pe pervaz, s-au împodobit cu foile copilăriei mamei şi, începând să zboare cu noile aripi de hârtie 

prin cameră, au executat un balet postmodern fascinant, tare bine compus pe fundalul alb-caligrafic al ne-încăperii. Întreaga panoramă 

era o instalaţie artistică de o rară frumuseţe, ce l-ar surprinde până şi pe Dl. Guţă, profesorul nostru de necopleşit, cel de istoria artei 

moderne. Ca o paranteză, vă voi specifica faptul că, la emoţii puternice, în preajma operelor care îl miră, roşeşte feeric. Probabil că la 

instalaţia cu baletul şi caligrafia ar fi roşit.

        Fluturând astfel, îngerii i-au spus mamei (care rămăsese în transă poetică), rar şi răspicat, ca nişte doctori de cap adevăraţi:

„Păi vezi, măi, mami, că nu eşti sănătoasă?! Cum poţi tu să gândeşti că dacă te-ai făcut mare şi ai devenit mamă, ţi-ai pierdut copilăria?! 

Copilăria nu se poate pierde, ci doar alunga. Mai degrabă ţi-ai pierdut minţile, bine că ale tale sunt uşor de reperat. Ce afirmaţie e asta 

cum că aducerea pe lume a copiilor îţi şterge copilăria? Aberaţie! Mintea ta nu sesizează niciun conflict? Nu-ţi dai seama că 

naşterea lor nu poate decât să aducă lângă tine o mare de copilarie?! Sunt din aceeaşi familie de cuvinte, ce Dumnezeu! (ce se iritară 

îngerii...)

        Unde mai pui că mama respectivă mai făcuse şi logica cu d-l Aslam...

Şi în momentul acela ea a decis: da, domnule (da, domnilor îngeri...),  faptul că m-am trezit mami şi că mi-am pierdut copilăria, alături 

de viaţa vechilor jurnale, mi-a umplut casa tocmai de copilărie!

        Din clipa aceea s-a vindecat de supărarea amară, de senzaţia că nu are deloc timp (o, cât timp agonisit avea!) a deschis uşa şi a fugit 

în tot restul casei care mustea de copilărie, a pierdut pe tipul cu stikerul de pe burtă (pe care îl chema adesea s-o susţină, şi care acum 

s-a ascuns zâmbind fericit), a făcut chiar duş de copilărie până în stradă (asemeni copiilor care aleargă desculţi sub ploile torenţiale de vară), 

a realizat că stătea, de fapt, pe întuneric în lumina copilăriei şi a mai plâns puţin de tot.

Casa noastră are cuib

Nazanin, 5 ani

Ca mulţi alţi bunici autentici probabil, ai mei obişnuiau să se spele pe mâini înainte să se apuce de lucru, mai cu seamă de lucrul ţarinei, şi nu după, cum am face noi. Ai mei luau masa aşa, ştiind din surse sigure că pământul nu poate fi decât curat.

Faptul că se cheamă ţăr’nă îmi sugera de pe atunci, în mod firesc, precum tuturor copiilor, şi o fină compatibilitate gastronomică şi, prin urmare, o gustam, cu condiţia să mă fi spălat pe mânuri înainte. Eram la vârsta la care copiii pun furnici pe limbă. Să ştiţi că dâra pe care o lasă ele mergând e acră şi te face să râzi mult în ziua aceea. Totuşi, ceea ce v-am spus acum e un întâmplător ocoliş, să nu mă abat, pentru că tocmai vorbeam despre bunici.

Ideea era că, din motivul amintit la început, tot ceea ce ieşea de pe urma muncii lor era curat şi adia nespus de frumos, anume a fân şi a doniţă de lapte (care nu e obligatoriu să fie plină cu lapte, miroase alb mai ales goală). Ştiu că se înconjuraseră cu darul acesta nevăzut roata de la fântână (şlefuită de ani în palmele lor), pragul înalt de la grajd (ros vara de tălpi şi iarna de ciubote), sania mare de cărat crengi şi chiar şi glasurile lor.

Până la urmă, toate cele care intrau şi ieşeau din ogradă, dar mai ales cele sortite să stea pe loc, se acoperiseră, ca de o pulbere, de mirosul de care vă vorbeam: zăvoarele, drucul de lemn şi belciugele porţilor, sârma de legat portiţa de la gradină, clămpuşca de la ceea-casă, încuietoarea cu şaibă de ban ieşit din circulaţie (care închide şura, gangul ori coteţul), apoi clampa de la uşa tindei şi ceilalţi blânzi străjuitori, care nu apără prea mult, în inocenţa lor, însă investesc mereu cu taină ideea de spaţiu în mintea copiilor. Acestea fac parte dintre obiectele stabile, urmându-le celelalte, unele mai umblătoare şi mai ades înnoite, precum ouăle din cuibar, olurile, suveicile, ţolurile, pănuşile, coveţile, tăvălile, sertarele cu creioane aburind a chinină şi cauciuc, ori capra de tăiat lodbele pentru foc.

Iată de ce casa noastră avea cuib de barză pe hogeac. Se pare ca motivaţia berzelor e pur olfactivă.

Se spune că berzele se aşază pe casele oamenilor buni sau pe cele unde se vor naşte mulţi pui (care înseamnă, de fapt, exact acelaşi lucru), dar acestea sunt doar speculaţii. Pentru că noi am discutat cu barza noastră în orele ei libere şi ea a recunoscut că s-a statornicit acolo pentru că i-a plăcut de la bun început aroma fumului. Când a venit deasupra satului, a adulmecat toate fuioarele de fum (care ajungeau sus pe cer ca nişte turnuri osebite) şi a făcut o selecţie. Doar de la noi de pe horn ieşea, după părerea dumisale, un fum acceptat ca parfum.

Adesea barza noastră ne lua cu ea când mergea să facă baie şi deveniserăm foarte apropiaţi. Aerul din jurul nostru se făcuse dens, devenise cărare bătătorită dus-întors de la atâtea întrebări şi de la atâtea răspunsuri. Deşi pe atunci zâmbea des, barza de care vă povestesc era o persoană foarte serioasă, îşi creştea şi-şi educa în fiecare an odraslele numai după metode moderne. Avea pui dezgheţaţi, cu formaţie intelectuală, genul care pretinde să comunici cu ei şi să le satisfaci curiozitatea proaspăt ieşită de sub coajă. Câtă bucurie să cunoşti nişte pui de barză!

Uneori mama lor pleca şi mă lăsa pe mine să-i supraveghez de jos şi să mă întreţin cu ei, ideal să le desenez ori să facem şi conversaţie, ca să înceapă să intuiască şi ei exprimarea noastră verbală, plastică şi gestuală.

Observând că mă pricep la copii, într-o zi, pe când ne luase cu ea la scăldat, distinsa pasăre m-a investit cu fertilitate, în cadrul unei ceremonii speciale, păstrând câteva daruri binecuvântate şi pentru fraţii mei (pe care le ţin încă secret). Eu am fost foarte surprinsă şi mulţumită şi de atunci respect cu stricteţe orice vorbă spusă de o barză.

Tot ea a fost unica persoană care şi-a dat seama că eu nu am avut nici cântec de leagăn şi nici leagăn măcar, motiv pentru care îi plăcea să mă adoarmă ea. Mă lăsa să mă arunc pe spate pe corpul ei imens, ca într-o claie de fân nins şi să-mi cufund urechile în clăbucii textili cu care era acoperită. Am rămas de atunci cu o pasiune vie pentru contexturi, şi cred încă în existenţa unei arte anume care să nu aibă nevoie de simţul văzului, ci doar de cel tactil. Arta care se poate ţese legat la ochi, pipăind doar şi care poate bucura şi pe cei ce nu văd.

Îmi mai aduc aminte cum vântul îi zburlea penele pe dos pe lângă obrajii mei, cum cerul deasupra slujea albastru şi cum eu adormeam fără să mă mai opun. Pielea ei de pasăre are un miros atât de fin, că nu poate fi descris decât în somn, aşa că o să renunţ pentru moment. L-am regăsit mult mai târziu, într-o maternitate, de cel puţin trei ori. Este prima mireasmă a pruncului, din primele minute de ţinut în braţe, pe când încă nu miroase a tine, ci doar a barză. Imediat după aceea se contaminează de mirosul de lapte şi astfel cununa volatilă de pene de barză se şterge. O scumpă prietenă a mea a asociat-o cu prezenţa florilor de vanilie şi poate povesti oricui că, luându-se după aromă şi coborând din pat, i-a descoperit sursa, era chiar bebeluşul ei proaspat adus de dimineaţă în odaie.

Tot despre barză pot să amintesc faptul că a ţinut să mă bucure pe deplin, luându-şi licenţa în cântat, instruindu-se şi în străinătate pentru asta. Ea e cea care m-a învăţat toate versurile pe care le ştiu. Îmi cânta de fiecare dată un nemaipomenit cântec de leagăn, apoi a mai convins-o şi pe Mama-Valiţa, bunică-mea, să-mi facă scrânciob în răchită, pe care mă dădeam în fiecare zi.

Din acel moment, legănatul meu s-a integrat normelor internaţionale, barza şi-a demostrat profesionalismul, şi totul ar mai fi ţinut şi astăzi, dacă n-ar fi venit o vreme în care oamenii de la oraş se apucă de tăiat răchiţile şi de mutat (totul din motive estetice) şura în altă parte a ogrăzii. Asta ca să nu mai poţi intra lesne în pielea copilăriei mişcate de la locul ei!

De barză, nu mai vorbesc!... Ar putea fi prin pod? Dar acolo s-a întâmplat lucrul acela care desfiinţează entitatea oricărui loc tainic, şi anume făcutul ordinii... În orice caz, pe unde e, mă aşteaptă, albă, cu penele date pe dos de vânt, zâmbind din ciocul lung, portocaliu: “Te-ai facut maaare!...”

Dacă o voi întâlni, îi voi face un binemeritat compliment, asemănând-o unui înger, şi o s-o las să mă ducă în orice ţară caldă binevoieşte, dacă nu cumva o să vrea să mă plimbe în toate ţările calde posibile. Mi-e dor rău de ea.

Mă gândesc că, de fapt Cerul, în sine, trebuie să fie cea mai caldă ţară, din care coboară şi la care urcă mereu toţi păzitorii albi zburători.

Bebeluşul taumaturg

(Această scrisoare a fost trimisă ca veste bună unei persoane deosebite. Ea se preocupa la momentul respectiv de faptul că pruncul de care se îngrijea cu virtuozitate nu dormise de când se născuse nici măcar o noapte, deşi trecuseră două luni şi jumătate)

E uimitor că v-aţi dat seama care este medicaţia cea mai potrivită pentru noi, prescriindu-ne neîncetat cărţi cu poveşti. Sincer, eram obişnuită cu doctorii care îţi indică să cercetezi tratate de medicină dacă suferi de insomnie impusă.

Ca să vă bucuraţi, dorim să vă anunţăm ceva extraordinar. Că tocmai acest bebeluş, cel care a locuit o vreme înlăuntrul meu şi care locuieşte de două luni şi jumătate în preajma mea, se poate constitui în lădiţa de comori imagistice a oricărui povestitor. E diferit. Trăim cu impresia că simpla lui prezenţă poate schimba. Nu ştiu cum să spun mai bine. Vindecă. E bebeluşul trimis providenţial nouă pentru că, prin felul lui de a fi, îi tratează pe cei din apropiere tocmai prin metoda pe care ne-aţi sugerat-o. Basmul.

El în principiu e treaz şi fenomenul nu e foarte vizibil, dar atunci când adoarme, întreg trupul lui devine evident acoperit cu un scris caligrafic. Acesta se dovedeşte a fi epiderma unor poveşti care pot fi citite în liniştea care tocmai s-a lăsat. În mod miraculos, spre marele nostru noroc, bebeluşul taumaturg, sursa de poveste, se află exact în casa noastră! E bebeluşul meu!

Poate fi împrumutat, mă gândesc, oricărui povestitor care a epuizat toate istorisirile, poeţilor cărora le-ar plăcea să debuteze, dar nu au inspiraţie de moment, sau oricărui om bun căruia-i lipseşte din bibliotecă sau din suflet o carte cu basme. Puiul respectiv nu stă în bibliotecă, stă în scutece, sau nu stă deloc, însă ce vreau să vă transmit este că, atunci când reuşim să-l învelim, aceste straturi de pânză fină se impregnează şi ele cu zeama de basm. Asemenea foilor de plăcintă care preiau aroma umpluturii ce se găseşte în sânul lor. În plus, copilul e şi el foarte frumos parfumat de la sine. Bănuiţi cumva adierea de pene de la subsuorile aripilor îngerilor sau, în copilărie, aţi mirosit, poate, vreun pui de vrabie la gât?! Ei, cam asta e impresia pe care o lasă şi prezenţa lui.

Prin urmare, ca mamă, având datoria de a-i spăla straiele-pagini în care e înveştmântat, trăiesc o mirare permanentă. Realizez mereu că-n vănuţa lui de rufe rămâne, după clătire, o mulţime de cerneală cenuşiu-albăstruie şi catifelată, pe care nu-mi dau seama dacă şi pe unde s-o arunc. Se ştie că oamenii aşază cu grijă anumite ape în locuri curate, pentru că se întâmplă un conflict, logica le spune că sunt de deşertat, iar bunul simţ, că sunt de păstrat. Şi atunci, unde să conservi pentru totdeauna mai frumos şi mai sigur sfânta apă de la botez sau cea de la clătirea lucrurilor purtate după Împărtăşania de duminică, decât aşternute pe picioarele pomilor sau în poalele unei pajişti?...

Eu ce să mă fac cu eleganta şi caligrafica apă de scaldă din fiecare zi a bebeluşului de care v-am povestit? Motivul pentru care vă trimit acest mesaj este tocmai faptul că despre aşa ceva nu poate fi întrebat decât un doctor de copii. Mai trebuie menţionat că, de când cu copilaşul povestitor în somn, mama lui, sau persoana care-l ţine în braţe o vreme, se vindecă de orice oboseală, migrenă, frustrare sau angoasă, şi astfel, câştigând cu toţii timp şi pace, vă vom face dumneavoastră şi psihologilor doar vizite de plăcere.

De asemenea, fericitul câştigător al întrecerii “cine ajunge primul să spele rufele lui”, scapă de reumatism, de dureri musculare şi de febra de epuizare, datorită literelor cu care puiul nostru e acoperit.

Asemenea multor persoane care au făcut publice descoperirile dumnealor în materie de medicină alternativă, noi ne oferim să îmbuteliem în sticluţe mici-mici tinctura de basm, şi dacă aveţi cunoştinţe în breaslă, ele se pot distribui în farmacii. În continuare, vă trimit extrase din eventualul lor prospect de utilizare, pe care l-am redactat treptat, pentru orice eventualitate. Contraindicaţii nu există, efecte nedorite nu au apărut, poate unele nedorite de alţii, cum ar fi un prea mare entuziasm în tot ceea ce faci şi imensa bucurie pe care o simţi când întâlneşti mulţi copii în acelaşi loc.

M-am gândit, de fapt, să şi enumăr fragmente din lumea fabuloasă care se citeşte culegând caligrafia fină de pe pruncul adormit. Aşa a luat naştere "Oraşul Înfiat". Cel care are coperţi legate cu faşă dantelată.

Rodicăi Nanu, cu dragoste

Diafilm

A fost odată o familie tare unită, iubită şi liniştită, de care nimeni n-a auzit până acum. De fapt, ei nu se auzeau deloc, pentru că nu puteau vorbi.

Într-o zi, mami a trebuit să plece pentru o vreme şi să lase bebeluşul cu tatăl său. S-au mângâiat, şi-au zâmbit, s-au legănat şi s-au despărţit.

Puiul era uluitor de delicat, şi tatăl era aşa de fericit şi de emoţionat... ar fi vrut să mai poată povesti cuiva despre frumuseţea pură şi unică a pruncului său şi, neavând cu cine să comunice, îi venea mereu să lăcrimeze. I-ar fi plăcut să vorbească măcar cu copilaşul, să-i istorisească poveşti, să-l înveselească, să-i spună ce mult îl iubeşte, cum face orice părinte. Însă puiul, nou-născut, nu înţelegea mai nimic din limbajul semnelor, şi mai ales, stătea mai tot timpul cu ochii închişi.

Atunci omului îi veni ideea să-i pună copilului său poveştile pe diafilm. A căutat înverşunat în baia mică, devenită de-a lungul timpului, ca la toţi locatarii, depozit, a găsit aparatul vechi, cu cablul de alimentare rigid de nemişcare, şi l-a montat deasupra locului în care dormea copilul. A apelat la cei cunoscuţi, care însă nu l-au putut ajuta, şi până la urmă a făcut rost de ce mai avea nevoie din micul bazar improvizat din piaţă. Acolo, în impresionanta colecţie de obiecte inutile aşezate jos, pe ziare, a descoperit preţioasele cubuleţe de diafilme...

Venise seara, la fel de emoţionată ca şi el. Au ajuns acasă aproape în acelaşi timp, amândoi au stins încet luminile şi au făcut primele proiecţii. Puiul nu se putea uita pe perete, aşa că tatăl a fixat proiectorul în aşa fel încât să bată direct în pătuţ, peste el. Bebeluşul dormea, în timp ce pe pielea lui se perindau rozetele acelea binecunoscute ale genericelor Animafilm, pătrăţelele colorate intens, rândurile tipărite şi scenele poveştilor.

Tati le rula seară de seară, din ce în ce mai fericit, încuindu-şi râsetele neauzite în piept. Vedea cum puiul lui, căruia nu-i vorbise nimeni încă, surâdea îngereşte poveştilor ce se întâlneau pe mânuţele şi pe burtica lui. Începuse să se rostogolească sub reflector, de pe-o parte pe alta, râzând câteodată în hohote, zvâcnind în alergări imaginare. La fiecare lăsare a întunericului, el se bălăcea în lumina multicoloră, făcea plajă la diafilme pe prosopelul său pluşat din pătuţ.
Astfel, pruncul se bronză în scurt timp cu basme. Imaginile incandescente şi înscrisurile se întipăriră la un moment dat pe pielea lui şi nu se mai luau nici la baie.

A crescut foarte fericit, ocrotindu-şi toată viaţa secretul epic sub haine. Deşi nu i-a moştenit pe ai săi şi putea lesne vorbi, cei apropiaţi şi-au dat seama că se slujea de corpul său la fel de grăitor ca de cuvinte, se făcea foarte uşor înţeles de către persoane care vorbesc limbi din ţări diferite. Uneori, pentru a-şi impresiona dascălii, lăsa capul şi privirea în piept şi cita expresii-cheie din cărţi. Toate erau pilde din poveşti binecunoscute, pe care, de altfel, oamenii mari le ignoră.

Părintele său era cel mai mândru tată care nu se poate mândri altora.

Probabil că metoda a fost cultivată în secret şi de alţi oameni în nevoie, încât, se pare că atunci când se fac mari, copilaşii surdo-muţilor sunt nemaipomenit de comunicativi şi expresivi în limbajul gesturilor. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, puteţi şi dumneavoastră să aduceţi o mărturie: cred că aţi sesizat cu toţii că au dispărut complet cubuleţele de diafilme de pe piaţă şi aparatele împietrite de aşteptare din baia mică.

Miki, regina bomboanelor

Îi mulţumesc Dariei S. (6 ani), pentru desen, e singurul care i se potriveşte lui Miki şi în somn, când evident zboară...

Miki este o fiinţă copilăroasă, brunetă şi enigmatică şi locuieşte pe malul mării. Costumaţia ei este o rochie lungă de staniol care foşneşte, acoperită cu un voal de celofan transparent din aceeaşi gamă cromatică. Lumea îi admiră mereu această vestimentaţie, iar ea recunoaşte cu modestie că şi-a conceput-o singură, inspirându-se puţin din catalogul unei stilate fondante.

Miki a primit în arendă o ţarină care este, de fapt, o fâşie mare de nisip în care ea sapă cuiburi adânci ca pentru cartofi, doar că plantează acolo bomboane de tot felul.

Pentru formaţia ei nativă, pentru eficienţă şi tenacitate, a fost aleasă de comun acord, în cadrul unui concurs, Regina Bomboanelor.

Pe lânga lucrul de zi cu zi la plantaţie, pasiunea ei secretă era să se trezească foarte de dimineaţă şi să culeagă toate cioburile de sticlă rotunjite de mare şi asemănătoare bomboanelor, aruncate de valuri la mal. Miki a montat toate aceste bucăţele de cristal într-un magnific puzzle tridimensional. Astfel ea a refăcut silueta verzuie şi arhaică a unui imens crocodil, pe care l-a numit crocodilul copilăriei ei. Joaca de-a lungul dimineţilor vieţii dumisale s-a asemănat, deci, cu munca unui bio-arheolog pasionat.

Marea i-a slobozit os cu os şi solz cu solz aproape tot crocodilul. La un moment dat însă, Miki a devenit pesimistă, întrucât cioburile de sticlă se împuţinau pe ţărm din ce în ce mai mult. Nu se mai spărgeau nicăieri sticle, cioburile nu mai ajungeau în apă, în nisip înfloreau din ce în ce mai puţine lacrimi translucide.

Motivul era trist şi pentru ecologie, deoarece toate ţările de pe planetă, indiferent de poziţionarea geografică, în aspiraţia lor comună către occidentalizare, au renunţat definitiv la recipientele de sticlă în favoarea celor din plastic, care au ajuns, până la urmă, tot în apă. Marea era deprimată de noua ei pojghiţă plutitoare de pet-uri, pe care stâncile nu le puteau sparge şi care erau de neşlefuit pentru dinţii de sare ai valurilor.

De la o vreme, aceste baloane dure, interminabile de polietilenă îi transformaseră mării tenul verde impecabil într-o rană cumplită. Această frustrare e unul din motivele logic de dedus ale faptului că, de când cu poluarea continuă, marea nu se mai oglindeşte în cer. Nu poate. Îi este groază. Nimeni nu poate apărea în faţa unei oglinzi cu o astfel de piele!...

Marea o iubea mult pe Miki, şi cu toată suferinţa ei dermatologică, îşi dădea silinţa să adune de pe toate plajele pământului ultimele rămăşiţe de sticlă, i le rotunjea şi i le întindea dimineaţa pe nisip. Aceasta ca nu cumva Regina Bomboanelor să considere că, neavând palpabil portretul copilăriei, nu ar avut nici copilărie, ceea ce ar fi fost complet eronat.

Crocodilul copilăriei fu gata, afară de faptul că nu i se găseşte de ani de zile ultima piesă, pe care Miki o aşteaptă ca să-şi termine, într-un final, copilăria. Asamblarea sculpturii a fost, deci, suspendată pentru o perioadă. De atunci Miki nu se mai joacă, doar lucrează, uneori extenuant, pe plantaţia de bomboane. Ea împarte tuturor din roadele muncii ei dezinteresate, în aşteptarea ciobului lipsă. Crocodilul nefinisat, gigantic, vulnerabil şi transparent precum copilăria, sclipeşte şi acum pe plajă, se poate vedea oricând.

Deşi nu i-am cerut încă părerea lui Virgil, care e expert în sculptură, crocodili şi copilărie, pot să vă spun cu mâna pe inimă că e de o frumuseţe rară.