Despre seminţele de trigonella

împărţitorului de muguri

Era odată un domn sobru. El avea sprâncene negre, barbă cârlionţată şi o foarte mare putere de convingere. Deşi era iubit şi respectat de către oamenii pe care îi cunoscuse, s-a hotărât dintr-odată să plece într-o călătorie extrem de îndelungată în altă ţară.

În amurg, drumul îi flutura părul şi toate gândurile

peste umeri, întâmpinându-l în schimb cu lumina cu zâmbet de gazdă şi cu roirea stelelor care clopoţeau de mitologie. De asemenea, amintirea celor iubiţi i se alătură şi toate acestea compuseră astfel un şuierat ca de colind, încât călătorul-care-lipsea-de-acasă se aşeză în câmp şi adormi.

Visă că soţia sa i-a dăruit o pâine rotundă, împletită. Îndrăgostindu-se şi de pâine, n-a mai vrut s-o înceapă, hotărând s-o păstreze întreagă tot drumul. Peste o vreme, seminţele din care era făcută făina pâinii au încolţit, şi până dimineaţă au ţâşnit în sus muguri. Acest fenomen a produs nişte sunete specifice, foarte calde, ca plescăitul buzelor unui copil sau ca trosnetul vreascurilor subţiri în sobă.

Legănat de aceste zgomote ca de mângâierile unei Acase, domnul a dormit nepermis de mult pentru un principial ca el, şi anume până a doua zi la prânz. Şi din acest motiv, plantele au avut timp să crească în vis înalte de-o palmă şi să se clatine crude în lumină. Până să se dezmeticească bine, el mai apucă să reţină forma frunzelor abia ivite pe lujer: din pâinea aceea părea că ieşeau braţe verzi, minuscule, cu mâini şi degete răsfirate, ca de prunc.

Trezindu-se, resimţi lipsa pâinii din somn atât de dureros, încât la prima răspântie căută o cale să se descarce sufleteşte. Făcu, prin urmare, o generoasă milostenie celor aflaţi acolo cu mâinile întinse. Din absolută întâmplare sau din certă dorinţă divină, unul din bătrânii dăruiţi de el voi, la rându-i, să-i întoarcă gestul de iubire, şi-i dădu din desagă o pâine rotundă, cenuşie. Domnul, deşi sever la înfăţişare, era foarte sensibil, şi a roşit vizibil de-atata mister şi coincidenţă. A luat-o şi s-a grăbit să găsească un loc unde să adoarmă, ca să se viseze cu ea mai departe.

Şi aşa-şi reîntâlni pâinea înverzită ca o pajişte. O ţinea sub braţ şi se încălzea de la ea în răcoarea şi în întunericul drumului care aveau mereu tendinţa să-i fluture buclele negre şi amintirile în sens invers. Prezenţa pâinii era odihnitoare şi nemaiîntâlnită. Îi făgădui că n-o s-o înceapă niciodată. Relaţia lui cu codrul cald încolţit era foarte mişcătoare şi plină de nobleţe, chiar şi pentru omul care privea din afară. Din afara unui somn. Domnul nostru adesea putea fi văzut netezind duios fruntea arămie de coajă sau răsfirând între degete părul verde cuminte.

La o răspântie însă, întâlni un cal orb care-i adulmecă grâul din holda purtată. Îl lăsă, deci, s-o şi pască, fiind cuprins de-o milă sură ca şi calul. Marele alergător prin beznă se bucură cu tresărire umană şi-l căută pe darnicul purtător-de-pajişte cu botul lui moale şi pufos ca o burtă de fluture. Iarba ruptă împrăştia un miros amărui, suav, pe care omul îl asemănă pe dată şuviţelor celei mai scumpe fiinţe. Îşi dădu seama că se trezeşte iarăşi, şi hotărî să mănânce toată pâinea primită în dar, de dor şi nu de foame.

Vreau să vă spun că a doua zi, în timp ce despica amiezile toride cu mersul său legănat, călătorul găsi câmpuri întregi înverzite, semănate cu nişte ierburi ce înmiresmau cerul precum miriştea păscută din creştetul pâinii lui visate. Cercetându-le îndeaproape, a văzut că din pământ frunzele ieşeau asemenea unor palme de copil cu degetele răsfirate. Când vântul umfla lanul ca pe pânza unei corăbii, ele se legănau a salutare. Omul se mira că întotdeauna câmpurile îl cunoşteau şi îl întâmpinau de departe agitându-şi cu bucurie braţele verzi. A întrebat de ce cultivă lumea aceste plante şi i s-a spus că, pe langă faptul că sunt foarte tămăduitoare, ele mai pot aduce şi dar de lapte mamelor care n-au cu ce-şi hrăni pruncii.

Amintindu-şi de iubita cu şuviţe de mugure, domnul se emoţionă, mai ales când o rafală de gând îi descrise bucuria de a avea cândva prunci şi de a le purta de grijă. Se grăbi, deci, să adune săculeţi întregi de seminţe de trigonella şi, întors acasă, să le împartă. În ţara lui le-a dăruit tuturor proaspetelor mame pe care le cunoştea, convingându-le de puterea lor binefăcătoare. Pruncii acestora aflară lapte ca prin minune şi crescură tocmai ca în basme. Toţi îl binecuvântară, şi primi urare de pace şi belşug de iubire.

Până şi eu am primit un pumn din astfel de seminţe şi, prin urmare, pruncii mei coboară toţi din această poveste. Ele sunt atât de fertile, încât, deşi sunt uscate, de când le pui să fiarbă şi până clocoteşte apa, au şi germinat, jertfindu-şi în câteva clipe pofta de renaştere întru prosperitatea copilaşului din preajmă. La câteva zile după aceea, fără veste, toate straiele mele, părul, mâinile, puiul, aşternuturile lui, aerul din odaie, miroseau a iarbă amăruie ruptă în dinţi de către un cal orb.

Domnul călători mai departe, împăcat. În urma lui, pajiştile fluturau din mâinile verzi.

El, care se ostenise toată viaţa dormind câte puţin, se odihni de atunci ani întregi străduindu-se să capteze un vis anume. Încercând mereu să rememoreze chipul soţiei sale adiind a codru de pâine, pe care n-o aflase încă.