Găleata cu greieri

Încă un secret: imaginea mi-a desenat-o prietenul meu Radu D. (6 ani) după ce i-am spus istorisirea... iar de curând a venit din Japonia şi un premiu pentru dumnealui, lucru care m-a bucurat mult.

repovestită pentru Răzvan şi ai săi

Într-o seară s-a întâmplat să ne viziteze în camera de cămin Luminiţa, o fată pe care o caracterizează cel mai bine vocea ei plină şi zemoasă precum o inimă de harbuz. Ne-a povestit ceva atât de frumos şi ne-a dat atâta nădejde, încât am rămas de atunci încredinţaţi că lucrurile minunate care ni se întâmplă, precum copilăria, nu se pierd, ci se prind ca un medalion la gât, ca fiecare să o poată purta cu sine mai departe pretutindeni. O să vă rog să vă închipuiţi mai întâi o găleată plină cu greieri.

Acum o să vă istorisesc. Ei sunt patru fraţi şi se iubesc tare mult. Pe când erau mici, asemenea tuturor copiilor din sat, aveau o pasiune comună: se jucau pe deal prinzând greieri. Se adunau din toate zările şi se luau la întrecere cine adună mai mulţi, întâmpinându-i printre firele de iarbă, păcălindu-i cu paie lăsate în jos în micile vizuine, ori aplicând tot felul de metode pentru care nu am primit permisiunea de a le da în vileag. După ce oboseau, îşi număra fiecare, cu greu, agoniseala mişunândă pe sub palme în ulcelele ciobite de smalţ. Apoi se stabilea care echipă a fost mai vrednică, şi la urmă le dădeau drumul, urmărindu-şi fiecare cu admiraţie odraslele, ca să ştie a doua zi de unde să le prindă tot pe acelea.

Cei patru de care vă povesteam, fiind mai harnici, s-au pomenit într-o zi că au adunat o găleată întreagă de greieri!

După ce au câştigat, în mod evident, concursul, iar ceilalţi tovarăşi s-au împrăştiat, eliberând insectele, ei au rămas miraţi în jurul căldării, s-au înduioşat de atâta frumuseţe şi s-au hotărât ca pentru seara aceea să-i ducă la ei acasă. S-au lăudat mamei, s-au învârtit în jurul lor, s-au jucat, au ostenit şi au adormit. Pe când visau, ca fraţii, un vis comun, s-au trezit cu toţii într-un zgomot nemaiauzit.

Proaspăt dezmeticiţi, larma îi alăpta cu mirare ca pe nişte iezi. Uitaseră să scoată din casă vietatea îmbrăcată în pielea roşie a temniţei ei. Greieruşii nu scăpaseră, pentru că găleata fusese acoperită, dar începuseră pe rând să ţârâie, ghemuiţi straturi-straturi unii sub alţii, într-un glas nou şi asurzitor.

După debutul primilor s-au contaminat toţi şi a luat fiinţă ceva care se numeşte cântec-de-greiere-absolut. O mie de voci dispuse în canon, multiplicate volumetric la maximum. Au ieşit toţi din aşternuturi şi s-au strâns cu sufletele fluturând în jurul găleţii. Au avut în noaptea aceea cea mai de preţ jucărie din viaţa lor.

Comoara sonoră a lucit până dimineaţă. Miracolul a fost atât de mişcător, încât părinţii, în loc să se tulbure, au coborât lângă ei pe podea. Cu privirile sprijinite pe pereţii ascunşi în beznă, au adulmecat muzica asemenea unei miresme. Dumnezeu le tămâiase odaia cu greieri. Şi Dumnezeu, şi greierii, umpluseră pereţii moi ai căsuţei ca un abur colorat care umfla un balon, clipocindu-le copiilor clopoţeii din inimă. Senzaţia tactilă, vizuală şi sonoră a îmbrăţişării unui astfel de organism e copleşitoare şi iubită precum minunile.

Dimineaţă au deşertat smoala ţârâitoare în iarbă. Văzâdu-se slobozi, robii mici, smeriţi de cântat, s-au scurs ca un lichid lucios, care încotro. Lor li s-au părut, de sus, nişte oameni negri, leneş de grăbiţi, adormitor de agili, împrăştiindu-se după ce au stat înghesuiţi într-o adunare.

În sat, oamenii îi ocrotesc de când se ştiu, îi adăpostesc, le pun de mâncare, îi lasă să umble pe perne în voie, se spune că sunt curaţi pe tălpi.

Câtă bucurie, câtă joacă neprihănită şi câte astfel de difuzoare vii, minuscule, care să semene cântecul pământului, lipsesc din casele noastre astăzi!

Dragii mei, când vă hotărâţi să facem o vizită copilăriei, să treceţi şi pe la mine...

Haideţi… ne luăm greiere?!

Despre seminţele de trigonella

împărţitorului de muguri

Era odată un domn sobru. El avea sprâncene negre, barbă cârlionţată şi o foarte mare putere de convingere. Deşi era iubit şi respectat de către oamenii pe care îi cunoscuse, s-a hotărât dintr-odată să plece într-o călătorie extrem de îndelungată în altă ţară.

În amurg, drumul îi flutura părul şi toate gândurile

peste umeri, întâmpinându-l în schimb cu lumina cu zâmbet de gazdă şi cu roirea stelelor care clopoţeau de mitologie. De asemenea, amintirea celor iubiţi i se alătură şi toate acestea compuseră astfel un şuierat ca de colind, încât călătorul-care-lipsea-de-acasă se aşeză în câmp şi adormi.

Visă că soţia sa i-a dăruit o pâine rotundă, împletită. Îndrăgostindu-se şi de pâine, n-a mai vrut s-o înceapă, hotărând s-o păstreze întreagă tot drumul. Peste o vreme, seminţele din care era făcută făina pâinii au încolţit, şi până dimineaţă au ţâşnit în sus muguri. Acest fenomen a produs nişte sunete specifice, foarte calde, ca plescăitul buzelor unui copil sau ca trosnetul vreascurilor subţiri în sobă.

Legănat de aceste zgomote ca de mângâierile unei Acase, domnul a dormit nepermis de mult pentru un principial ca el, şi anume până a doua zi la prânz. Şi din acest motiv, plantele au avut timp să crească în vis înalte de-o palmă şi să se clatine crude în lumină. Până să se dezmeticească bine, el mai apucă să reţină forma frunzelor abia ivite pe lujer: din pâinea aceea părea că ieşeau braţe verzi, minuscule, cu mâini şi degete răsfirate, ca de prunc.

Trezindu-se, resimţi lipsa pâinii din somn atât de dureros, încât la prima răspântie căută o cale să se descarce sufleteşte. Făcu, prin urmare, o generoasă milostenie celor aflaţi acolo cu mâinile întinse. Din absolută întâmplare sau din certă dorinţă divină, unul din bătrânii dăruiţi de el voi, la rându-i, să-i întoarcă gestul de iubire, şi-i dădu din desagă o pâine rotundă, cenuşie. Domnul, deşi sever la înfăţişare, era foarte sensibil, şi a roşit vizibil de-atata mister şi coincidenţă. A luat-o şi s-a grăbit să găsească un loc unde să adoarmă, ca să se viseze cu ea mai departe.

Şi aşa-şi reîntâlni pâinea înverzită ca o pajişte. O ţinea sub braţ şi se încălzea de la ea în răcoarea şi în întunericul drumului care aveau mereu tendinţa să-i fluture buclele negre şi amintirile în sens invers. Prezenţa pâinii era odihnitoare şi nemaiîntâlnită. Îi făgădui că n-o s-o înceapă niciodată. Relaţia lui cu codrul cald încolţit era foarte mişcătoare şi plină de nobleţe, chiar şi pentru omul care privea din afară. Din afara unui somn. Domnul nostru adesea putea fi văzut netezind duios fruntea arămie de coajă sau răsfirând între degete părul verde cuminte.

La o răspântie însă, întâlni un cal orb care-i adulmecă grâul din holda purtată. Îl lăsă, deci, s-o şi pască, fiind cuprins de-o milă sură ca şi calul. Marele alergător prin beznă se bucură cu tresărire umană şi-l căută pe darnicul purtător-de-pajişte cu botul lui moale şi pufos ca o burtă de fluture. Iarba ruptă împrăştia un miros amărui, suav, pe care omul îl asemănă pe dată şuviţelor celei mai scumpe fiinţe. Îşi dădu seama că se trezeşte iarăşi, şi hotărî să mănânce toată pâinea primită în dar, de dor şi nu de foame.

Vreau să vă spun că a doua zi, în timp ce despica amiezile toride cu mersul său legănat, călătorul găsi câmpuri întregi înverzite, semănate cu nişte ierburi ce înmiresmau cerul precum miriştea păscută din creştetul pâinii lui visate. Cercetându-le îndeaproape, a văzut că din pământ frunzele ieşeau asemenea unor palme de copil cu degetele răsfirate. Când vântul umfla lanul ca pe pânza unei corăbii, ele se legănau a salutare. Omul se mira că întotdeauna câmpurile îl cunoşteau şi îl întâmpinau de departe agitându-şi cu bucurie braţele verzi. A întrebat de ce cultivă lumea aceste plante şi i s-a spus că, pe langă faptul că sunt foarte tămăduitoare, ele mai pot aduce şi dar de lapte mamelor care n-au cu ce-şi hrăni pruncii.

Amintindu-şi de iubita cu şuviţe de mugure, domnul se emoţionă, mai ales când o rafală de gând îi descrise bucuria de a avea cândva prunci şi de a le purta de grijă. Se grăbi, deci, să adune săculeţi întregi de seminţe de trigonella şi, întors acasă, să le împartă. În ţara lui le-a dăruit tuturor proaspetelor mame pe care le cunoştea, convingându-le de puterea lor binefăcătoare. Pruncii acestora aflară lapte ca prin minune şi crescură tocmai ca în basme. Toţi îl binecuvântară, şi primi urare de pace şi belşug de iubire.

Până şi eu am primit un pumn din astfel de seminţe şi, prin urmare, pruncii mei coboară toţi din această poveste. Ele sunt atât de fertile, încât, deşi sunt uscate, de când le pui să fiarbă şi până clocoteşte apa, au şi germinat, jertfindu-şi în câteva clipe pofta de renaştere întru prosperitatea copilaşului din preajmă. La câteva zile după aceea, fără veste, toate straiele mele, părul, mâinile, puiul, aşternuturile lui, aerul din odaie, miroseau a iarbă amăruie ruptă în dinţi de către un cal orb.

Domnul călători mai departe, împăcat. În urma lui, pajiştile fluturau din mâinile verzi.

El, care se ostenise toată viaţa dormind câte puţin, se odihni de atunci ani întregi străduindu-se să capteze un vis anume. Încercând mereu să rememoreze chipul soţiei sale adiind a codru de pâine, pe care n-o aflase încă.

E acolo

Maria C., 5 ani

Costin D., 6 ani

Ioana Alexandra G., 6 ani



Ioana G., 6 ani


Mara A., 6 ani


Trebuie să vă ţin la curent!...
Ciocănitoarea măiastră mă vizitează în fiecare zi. Mă ajută să plâng uneori, de emoţie şi de "de ce?".
E pe crengi, chiar în faţa ferestrei. Mă face să nu pot să cred că locuiesc în Bucureşti.

Le-am povestit copiilor de la grădiniţă despre existenţa ei. Mi-au desenat-o în multe feluri. V-aţi amuzat deja, ştiu. Cred că or să înceapă să-mi spună şi ei, din nou, poveşti.

Stâlpnicul şi ciocănitoarea

Călina Oprea, 7 ani "Poveste cu stâlpnic şi ciocănitoare"

Printr-un interesant concurs de împrejurări, un monah sihastru a primit ascultare de la părintele său duhovnic să-şi desăvârşească asceza tocmai în aglomeraţia unui oraş. Duhovnicul i-a explicat că a luat această decizie întrucât, după depăşirea unor copleşitoare trepte iniţiatice de către ucenic, a venit vremea unei încercări şi mai grele. Spunându-i că singurătatea extremă este în mijlocul mulţimii, l-a trimis să se pustnicească în centrul unei zgomotoase intersecţii. Bătrânul, coborât din pustie, a ajuns astfel în faţa blocului nostru. A privit mirat coloratele cutii pe roţi care duceau oameni şi care ţipau ascuţit, grăbite să treacă una înaintea alteia. Îngrijorat, acoperi pentru câteva clipe cu palmele ochii dezamăgiţi ai răbdării sale, ca unui prunc care nu trebuie să vadă totul.

Călugărul a venit pregătit cu un stâlp pe care l-a înfipt exact la întretăierea tuturor acelor drumuri şi s-a urcat în el.

Tot în faţa ferestrei noastre se înălţa şi singurul pom rămas în picioare în urma cosmetizării oraşului nostru, lucru care decojise până la gri toate străzile. În copac locuia un pui de ciocănitoare. Această ciocănitoare apare des şi mereu mă face să plâng.

Copiii s-au bucurat de sosirea ineditului oaspete, văzând că în afara unicului arbore crescut direct din trotuar, a mai apărut o tulpină înaltă. În care ar fi putut să foşnească vreo vietate precum păsările.

Pe stâlp, sihastrul nu se putea mişca prea mult, însă stătea în genunchi şi discuta politicos, aprins şi înduioşat cu Dumnezeu, ignorând vuietul de furtună al circulaţiei rutiere.

Ciocănitoarea de care vă spuneam l-a remarcat din primele minute ale sosirii lui şi s-a apropiat să-l contemple. „Ia uite! Un arbore cu ramuri umane!” îşi zise, privind de jos. Ca o continuare a stâlpului, trupul bătrânului cu mâinile înălţate spre cer compunea o caldă coroană dinamică. Ea îl admiră scurt şi i se căţără pe mâneci:

-Semănaţi la perfecţie cu pomul meu, domnule arbore!

-Eu sunt un părinte. Rogu-te, nu-mi spune „domnule”, şopti el.

-Văd asta, domnule părinte, şi totuşi, odată ce v-aţi arborat propriile braţe, sunteţi un arbore.

„Hm, ce pui cu totul drăgălaş şi îndrăzneţ...”, surâse pustnicul.

-Aţi hotărât să vă aşezaţi aici ca să studiaţi paradoxul singurătăţii în metropolă? E un fenomen mai mult decât trist. Să nu deznădăjduiţi...

-Frăţia ta, eu printre altele trebuie să ţin post de vorbire... încercă el să întrerupă ploaia de curiozitate.

Ciocănitoarea zâmbi roşu şi se cuibări cochetă în braţele pomului ei. A doua zi însă, se înfiinţă de dimineaţă, la ora şase, când toată intersecţia era puţin mai liniştită:

-V-am remarcat trăsăturile specifice ale mâinilor şi mi-am dat seama că sunteţi genul de persoană care are foarte multe de povestit despre dragoste... Sper că nu vă stânjenesc, dar... Probabil că taina legată de iubirea dumneavoastră e tocmai motivul pentru care sunteţi aici...

Bătrânul se gândi că puiul de ciocănitoare n-ar pricepe înţelesul adânc al dragostei de Dumnezeu, cu atât mai puţin miracolul unei taine, şi se rugă mai departe.

-O să vă fie greu, domnule arbore, această intersecţie e definiţia tensiunii…

-E bine să vezi, dincolo de lucrurile fără însemnătate, în înfăţişarea oricărei răscruci, sâmburele unei Cruci.

-Da, şi totuşi... toate acestea, zgomotul, praful, ţăndările, agitaţia, îmi ucid încetul cu încetul pomul iubit!

-Pe frăţia ta o apasă, deci, o amară mâhnire?...

-E bolnav! Mă ocup îndeaproape de el, îi iau zilnic tensiunea sevei, îl apăr de insectele insistente. Dar din ce în ce mai vizibil aceasta intoxicare îi face rău şi medicii i-au recomandat să schimbe aerul. Să schimbe aerul! Uşor de cerut... Pe el, rămas singur în cartier, îl copleşeşte fumul cu care se luptă, frunzele lui nu mai pot face faţă... Suferă cumplit de această otrăvire: pielea lui, odată netedă, e acum măcinată, degetele lui, pe care le iubesc, îl ustură, gâtlejul lui de arbore tuşeşte în loc să murmure şi se îneacă des. Edilii oraşului sunt descumpăniţi că nu mai e rentabil şi vor să-l taie şi pe el. Sunt disperată! E unicul pom pe care l-am avut vreodată!

Stâlpnicului îi păru atât de rău, încât hotărî să nu mai vorbească deloc, să nu sporească cu niciun sunet durerea copacului.

Însă larma se lăsă în jurul lor ca o perdea sintetică de nesuferit.

Pe seară, ciocănitoarea îl prinse pe monah într-o pauză de rugăciune şi-l abordă din nou:

-Ce înseamnă să fii în mijlocul lumii!!! Ce chin! Unii îşi închipuie că asta e tot una cu a te afla în centrul Universului! Dumneavoastră, aflându-vă în centrul oraşului ca singur element stabil alături de arborele acesta magnific, nu vă imaginaţi uneori că sunteţi mijloc lumii, nu v-aţi lovit niciodată de ispita aceasta?!

Sihastrul se smeri şi zâmbi cărunt spre pui.

-Şi totuşi sunteţi mijloc lumii, adică puteţi mijloci lumii întâlnirea cu Dumnezeu, pentru că vă rugaţi pentru ea, aşa e?...

Talazul sonor ce se ridicase dinspre intersecţie se sparse de stâlp şi se linişti.

În ziua următoare, pasărea îndrăzni să-l tulbure iar, însă stâlpnicul îi surâse încurcat. De astă dată chiar cânta în minte psalmi şi nu putu să-i răspundă.

-A, iertaţi-mă, am impresia că tocmai v-am întrerupt în timp ce făceaţi o frumoasă declaraţie de dragoste lui Dumnezeu!...

-Aşa e, pasăre, frăţia ta, ochii inimii mele Îl văd numai pe Domnul-Dumnezeu.

-Domnul Dumnezeu acesta trebuie să fie o fiinţa complexă şi maiestuoasă, judecând după tonul dumneavoastră, domnule părinte. Îmi vine în minte pomul meu. Aş vrea să vă povestesc despre el, dacă n-o să mă acopere zarva din stradă... Este primul şi ultimul arbore al vieţii mele!

Bătrânul potoli cu o mână valul de zgomote ce se apropia înspumat de temelia stâlpului şi ascultă.

-Părinte, mai întâi de toate mi-a plăcut la el rădăcina. Are un fel de a sta sub pământ cu tălpile lui de pom întoarse... puţin înăuntru, la fel cum stau copiii, ştiţi... Mişcarea degetelor lui frământând ţărâna denotă timiditate şi modestie. Tocmai expresia de arbore stingher m-a făcut la început să-mi fie drag de el. Am impresia că la baza oricărei iubiri pământeşti stă un strop de compasiune. Pe când, în iubirea faţă de Dumnezeu, necuprinsul, măreţia de negrăit ar trebui să îl umple pe îndrăgostit, aşa e, părinte?... Vă povesteam despre pom... Trunchiul lui e foarte viguros, deşi suferă. Dacă aţi sta ca mine agăţat de gâtul lui gri, aţi auzi cum i se învolburează sub piele fluviile de sevă. Vârtejurile duc peşti roşii, agili, până în golfurile frunzelor. Pe marginea apelor îţi poţi afunda ciocul în plaje auriu-albicioase sau te poţi căţăra pe stânci de aramă. Atunci când afară bate vântul, arborele acesta minunat are un fel unic şi cald de a te îmbrăţişa, cu toate crengile!... Să fii pasăre în mijlocul atâtor braţe e bucuria absolută. Nimeni nu m-a mai legănat atât de împăciuitor vreodată. Îmi dă un real sentiment de siguranţă când mă aflu printre degetele lui tandre! Unghiile cu nervuri verzi sunt lucioase şi delicate. Degetele lui sunt slabe, au încheieturile fine şi primăvara înfrunzesc!... Noi, păsările, remarcăm mai întâi mâinile pomului iubit, ne petrecem zile întregi mângâindu-le, abia după aceea ne punem problema să-i descoperim chipul. Care, în cazul acestui arbore, e de o frumuseţe tulburătoare. În momentele de comunicare totală, pleoapele lui mă mângâie ca nişte falange. Pomul meu are pleoape de poet. Părul său e negru ca un pamânt după ploaie...

Spre sfâşietoarea întristare a tuturor, într-o zi veni hârtie să taie copacul. Ultimul pom de pe alee căzu tăcut în genunchi. Pasărea amuţi.

Stâlpnicul certă furtuna de ţipete de fierăstrău şi larma care se stinseră, luă ciocănitoarea în braţe şi îi spuse că are pentru ea zile întregi numai ca să o asculte, şi o îndemnă să povestească mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pasărea continuă palidă:

-Dacă vă întrebaţi cum descoperim portretul unui arbore, vă pot destăinui că-i privim săptamâni sau chiar luni întregi coroana, până când în faţa ochilor ne apare adevăratul lui chip, nevăzut de nimeni până atunci. Verzurile mişcătoare şi cărările de nedesluşit ale ramurilor conţin pleoapele, pupilele înrourate şi zâmbetul de pom. Când l-am vazut pentru prima dată, mi s-a tăiat respiraţia. A fost cea mai intensă emoţie din viaţa mea. Penele mi s-au zburlit, ochii mi-au îngheţat în gol, picioarele mi s-au scurs printre frunze, am făcut chiar şi febră. Clipa aceasta este timpul unei poveşti infinite, e clipa-miracol, clipa în care VEZI... Îmi zâmbea atât de generos, de calm şi de reţinut, mă privea atât de fascinant şi tăcut, încât am realizat că asta se întâmpla, de fapt, de multă vreme. Mâinile lui mă făcuseră deja să-mi schimb stilul de viaţă (am învăţat să cânt de la alte specii de păsări, am început să mă şi pieptăn), mă agitasem în tot timpul acela şi mă necăjisem că nu m-am născut o pasare maiastră… Şi acum entitatea lui mişcândă şi contrastantă mă privea fix, aşteptând s-o decodez din infinita întretăiere de linii. Oare de când mă privea aşa? În momentul în care mi s-a făcut rău, am înţeles cu mintea că m-am îndrăgostit. M-am cuprins cu aripile să mă încălzesc, să-mi tai tremurul, aproape că am leşinat.

Chipul-revelaţie al unui arbore e cel mai puternic şoc afectiv pentru o pasăre, şi cred că ar fi pentru oricine, numai că nimeni în afara păsărilor n-a dăruit vreodată suficient timp sau atenţie unui copac. E ceva de neimaginat! De atâta măreţie ai rău de înălţime, aproape că îţi vine să adormi ca să te odihneşti puţin şi să-ţi poţi prelungi în vis extazul. Şi ca să înţelegeţi ce bucurie a putut să-mi facă imediat ce a venit prima primăvară, o să vă mărturisesc: mi-a întins zâmbind pumnii înmuguriţi, m-a lăsat să-i deschid unul câte unul degetele-i strânse şi am găsit printre ele un bileţel cu înscrisul „Ciocănitorii mele măiestre”. Mesajul era camuflat în floare. E posibil să fi fost prima lui înflorire cu petale... Ştiţi, absolut toţi pomii înfloresc primăvara, dar, de cele mai multe ori, invizibil. Înfloritul unui pom integru e un fapt intim, nu e evident, se petrece în obscuritate şi foarte cast, doar în faţa unei fiinţe iubite...

Coborâră apoi să tămâieze ţărâna rănită. Pe locul risipei de frumuseţe şi frunziş, desprinse din pumnii inerţi, rămăseseră fluturând sute de răvaşe alburii.

Pentru prima oară, sihastrul vedea şi iscodea îndeaproape petalele risipite sub un pom doborât. Crezu că, din ajun, pomul pregătise flori. Dar ele nu erau flori. Erau hârtii ovale întipărite cu stihuri. „Când un pom înfloreşte şi sloboade în jur petale, suspină pasărea, nu e o paradă, nici o întrecere de eleganţă. De fapt el termină de scris, emoţionat, un tom de scrisori pentru cineva iubit, dorind să-l surprindă...”

Şi pasărea adormi. Monahul o culese ca pe-o iarbă cosită, o piti sub haina lui neagră ca sub o coajă şi-i suflă toata noaptea peste creştet ca să o încălzească. Aici, în chilia ţesută, larma de afară care o torturase atâta vreme devenise un murmur ca de vânt, nici n-o mai simţea. Clintit în încredinţările sale legate de fiinţarea făpturilor mărunte şi care nu-cuvântă-tuturor, stâlpnicului îi păru nespus de rău că-l judecase a fi limbut pe bietul pui.

Acesta se trezi dimineaţă şi ceru să se cuibărească şi mai adânc, tocmai în inima noului Arbore. Sufletul pustnicului, fiind o esenţă nobilă şi foarte primitor, se deschise şi îl primi înăuntru, înconjurându-l cu mireasma de trup de lemn, de lacrimă şi mir. Ciocănitoarea ceru binecuvântare să se zăvorască şi să nu mai iasă niciodată de acolo. Bătrânul încuviinţă, spunând că aşa cum cel căzut a fost primul ei pom, el va fi de acum primul ei om. Ea-şi săpă o firidă în substanţa cristalizată, precum răşina, a sufletului omului şi se pustnici. De afară se auzeau cântând claxoane. Pentru că se ruga, unicul Arbore din stradă foşnea din şoapte ca din nişte ramuri.

Pustnicul purtător de pustnic îşi reluă locul şi nu mai coborî niciodată de pe stâlp. Chiar şi la Domnul, mult mai târziu, au plecat împreună. Buzunarele hainei lui lungi şi negre şi căuşul cu pasăre din piept îi erau pline de petale stinse, culese şi strânse în pumni. Pentru cine avea putinţă în a citi, pe toate scria "Ciocănitorii mele măiestre...".

... ciocănitorii mele măiestre...