Melcul taumaturg sau scurtă poveste despre începuturi

Pentru cine n-a mai auzit nimic despre ce este sau, mai bine zis, cine este lutul, trebuie să precizez că e o vietate stranie şi plăcută.
Lutul are o dinamică lentă. El mişună voluptos pe sub pământ sub formă de fluvii galbene. Radiografiile nerealizate niciodată pământului din preajma apelor ar atesta faptul că el, corpul lutului, e primul creator de land-art. Şi nu land-art vizibil doar la suprafaţă, ci în adâncime, tridimensional, ar spune specialiştii. Olarii sunt un fel de vânători blânzi care aleargă lutul cu lopeţile, îl hăituiesc adică, prin ascunzişurile malurilor ştiute numai de ei. Îl capturează în mreje ca pe nişte iele căutate şi dovedite şi-l lasă multă vreme la zăcut, ca după îngheţ şi dezgheţ să capete piele mai fină. Lutul prins e lasciv. Se mişcă greoi, la început e ca o uriaşă burtă de melc. De fapt el e un melc enorm, diluabil şi divizibil. Pentru că oricât l-ar curăţa, umezi, frământa şi împărţi olarii, pielea lui gălbui-grizată regenerează şi se reîntrupează în organisme vii-lente mai mici.
Eu personal am cunoscut Lutul faţă către faţă. El curge cu încetinitorul şi călătoreşte prin bătătură, se prelinge blazat printre degetele celor pe care îi simte neîndemânateci şi se cuibăreşte în podul palmei meşterilor ca într-un leagăn însufleţit şi comod. Cu dumnealor leagă mereu o relaţie tainică, pe care n-o s-o descopăr prea curând. Am sesizat-o doar, într-o singură clipă de privit, la un olar bătrân. În vreme ce mângâia toracele plastic al oalei, dându-i piele netedă neîncepută, ochii lui au slobozit o licărire neînţeleasă, adâncă, tulburătoare. Olarul bătrân se înţelege cu lutul ca şi cu o iubită. Ei au un limbaj străvechi în care încape o nemărginită dragoste, ca între suflete care s-au cunoscut multă vreme...

Cam asta pot să vă spun despre el. Ziua lui de naştere e atestată documentar în Cartea Facerii, atunci când Dumnezeu a despărţit pământul de ape.
Malul umed, neatins de vreo talpă cred că I-a fost bineplăcut în acea săptămână-de-necuprins-cu-mintea. Astfel încât El şi-a ales tocmai acest fragment din lumea proaspăt creată pentru a da formă primului om. A încuviinţat ca tehnică a artei Sale fâşia unde apele încă mai mângâiau uscatul, unde încă se împleteau. Un loc anume şi un moment exact în timp. Probabil că ar fi fost prea puţin pentru primul Autoportret din istorie să fie plăsmuit doar dintr-un singur element şi să poată fiinţa aleatoriu... având în vedere că avea să devină în curând Veşnicie din toate punctele de vedere.

Un lucru minunat pe care nu pot să-l spun decât prietenilor, în secret (pentru că e din cale-afară de jucăuş şi de necanonic), este convingerea mea că... slobozind suflare de viaţă peste Adam-cel-din-lut, o infimitate, o moleculă de suflu cald de la bunul Dumnezeu s-a scurs de pe gleznele şi tălpile omului pârguit ...şi în lutul pe care acesta stătea. De asta lutul de care vă vorbesc are mişcare în el, voinţă, frumuseţe şi nevoia permanentă de a se desăvârşi căutând îndârjit un meşter şi o suflare fierbinte. Olarii au înţeles asta din vorbele tactile şi din lacrimile uleioase ale lutului cu care implora neauzit şi i-au construit repede cuptoare, în care păstrează focul, ca amintire blândă a puterii dumnezeieşti. Şi lutul se bucură!

Ca orice lucru lăsat de Dumnezeu, mai ales la începuturi, fiinţa lutului e vindecătoare. Copii mici caută lutul din instinct, ştiu dinainte de existenţa lui. Pălmuţele şi tălpiţele lor sunt încredinţate că Dumnezeu a făurit ţărâna, simt nevoia apropierii de ea şi, chiar dacă locuiesc izolaţi la mare înălţime deasupra pământului, adică în rupta-de-real casă cu etaje, ei cercetează până o găsesc. Ei ştiu că adulţii ascund pământul de copii ca să nu se producă ceva hazliu numit mizerie, dar, odată descoperit în ghiveciul cu ficus, e atent şi savuros salvat, scos din temniţa de plastic, gustat şi înşirat într-o sensibilă expoziţie de land-art pe salubra gresie. Copilul de apartament are nevoie de lut ca să răsară în lume frumos şi sănătos.

Fără a fi medici, bunii mei prieteni m-au răpit din oraş ca să-mi arate, într-un loc cu case răsădite în ţărână, cum se joacă, se vindecă şi cresc copiii olarilor de odinioară de mână cu iubirea lor preistorică, regăsită de curând. La Piscu se mai găsesc încă frumosul olar bătrân, casa lui albă stropită cu stele gri în urma luptei cu capriciile lutului zemos, ferestrele păzite de crucea din inima sticlei, cuptorul şi, caturi-caturi de plăsmuiri gri-gălbui care aşteaptă flăcările şi coacerea.

Cei mari istorisesc şi aprind curiozitatea din curcubee de fotografii. Puii de ţăran tresar de cele ce aud despre lutul lor, de călătoriile şi peripeţiile acestuia în lumea largă, unde ei încă n-au ajuns. Transferul de colindare de lume se face repede, copiii care se înţeleg cu lutul prin atingere nu trebuie decât să-l frământe cu picioarele. Dans, bucurie şi victorie. Asimilează prin tălpi şi prin palme toate poveştile auzite ori tipărite în cărţi şi petrecute departe. Lutul care trăieşte şi umblă galben pe sub tot Pământul şi pe sub mare îi împărtăşeşte tainic şi tăcut cu toată ştiinţa care le trebuie. Trebuie doar să înceapă să se urce în spinarea lui acoperită cu piele de melc.
Am această încredinţare pentru că i-am văzut apoi spiralând şerpişori şi netezindu-i ca nu cumva să piardă vasul zămislit apă după ardere, aşa cum făceau şi moşii lor, înainte să li se descopere fascinanta rotire din pedale. I-am urmărit zgâriind cu rana cuiului desene pe spatele străchinilor. Arând cu plugul unui pieptene plete vălurite în creştetul ulcioarelor. Baletând cu pensula şi parfumând cu culoare pieptul oalelor menite să ţină lapte. Stăpânind ca pe mânji bulgării robuşti şi rebeli, supuşi de viteza roţii olarului.

Să lucreze... să se întâlnească, de fapt... să comunice, să se iubească, să trăiască de mână cu lutul nu e... bine. E esenţial. E hotărâtor.
Doctorii spun că e bine. Eu, unul din cei ce au întâlnit lutul faţă către faţă de când am mers de-a buşilea, unul din cei ce, timid, în adolescenţă, l-am atins tremurând cu degetele, sub privirile indiscrete ale unui mentor artist, unul din cei ce pe ascuns îşi cufundă şi astăzi mâinile împecabil îngrijite de orăşean în dospinda burtă de melc de pe prispa amintirilor mele, mărturisesc doar prietenilor, în secret că e... de nepovestit. E ca lucrurile lăsate printre primele de Dumnezeu. Taumaturgic şi cu neputinţă de tradus în vorbe.