Miki, regina bomboanelor

Îi mulţumesc Dariei S. (6 ani), pentru desen, e singurul care i se potriveşte lui Miki şi în somn, când evident zboară...

Miki este o fiinţă copilăroasă, brunetă şi enigmatică şi locuieşte pe malul mării. Costumaţia ei este o rochie lungă de staniol care foşneşte, acoperită cu un voal de celofan transparent din aceeaşi gamă cromatică. Lumea îi admiră mereu această vestimentaţie, iar ea recunoaşte cu modestie că şi-a conceput-o singură, inspirându-se puţin din catalogul unei stilate fondante.

Miki a primit în arendă o ţarină care este, de fapt, o fâşie mare de nisip în care ea sapă cuiburi adânci ca pentru cartofi, doar că plantează acolo bomboane de tot felul.

Pentru formaţia ei nativă, pentru eficienţă şi tenacitate, a fost aleasă de comun acord, în cadrul unui concurs, Regina Bomboanelor.

Pe lânga lucrul de zi cu zi la plantaţie, pasiunea ei secretă era să se trezească foarte de dimineaţă şi să culeagă toate cioburile de sticlă rotunjite de mare şi asemănătoare bomboanelor, aruncate de valuri la mal. Miki a montat toate aceste bucăţele de cristal într-un magnific puzzle tridimensional. Astfel ea a refăcut silueta verzuie şi arhaică a unui imens crocodil, pe care l-a numit crocodilul copilăriei ei. Joaca de-a lungul dimineţilor vieţii dumisale s-a asemănat, deci, cu munca unui bio-arheolog pasionat.

Marea i-a slobozit os cu os şi solz cu solz aproape tot crocodilul. La un moment dat însă, Miki a devenit pesimistă, întrucât cioburile de sticlă se împuţinau pe ţărm din ce în ce mai mult. Nu se mai spărgeau nicăieri sticle, cioburile nu mai ajungeau în apă, în nisip înfloreau din ce în ce mai puţine lacrimi translucide.

Motivul era trist şi pentru ecologie, deoarece toate ţările de pe planetă, indiferent de poziţionarea geografică, în aspiraţia lor comună către occidentalizare, au renunţat definitiv la recipientele de sticlă în favoarea celor din plastic, care au ajuns, până la urmă, tot în apă. Marea era deprimată de noua ei pojghiţă plutitoare de pet-uri, pe care stâncile nu le puteau sparge şi care erau de neşlefuit pentru dinţii de sare ai valurilor.

De la o vreme, aceste baloane dure, interminabile de polietilenă îi transformaseră mării tenul verde impecabil într-o rană cumplită. Această frustrare e unul din motivele logic de dedus ale faptului că, de când cu poluarea continuă, marea nu se mai oglindeşte în cer. Nu poate. Îi este groază. Nimeni nu poate apărea în faţa unei oglinzi cu o astfel de piele!...

Marea o iubea mult pe Miki, şi cu toată suferinţa ei dermatologică, îşi dădea silinţa să adune de pe toate plajele pământului ultimele rămăşiţe de sticlă, i le rotunjea şi i le întindea dimineaţa pe nisip. Aceasta ca nu cumva Regina Bomboanelor să considere că, neavând palpabil portretul copilăriei, nu ar avut nici copilărie, ceea ce ar fi fost complet eronat.

Crocodilul copilăriei fu gata, afară de faptul că nu i se găseşte de ani de zile ultima piesă, pe care Miki o aşteaptă ca să-şi termine, într-un final, copilăria. Asamblarea sculpturii a fost, deci, suspendată pentru o perioadă. De atunci Miki nu se mai joacă, doar lucrează, uneori extenuant, pe plantaţia de bomboane. Ea împarte tuturor din roadele muncii ei dezinteresate, în aşteptarea ciobului lipsă. Crocodilul nefinisat, gigantic, vulnerabil şi transparent precum copilăria, sclipeşte şi acum pe plajă, se poate vedea oricând.

Deşi nu i-am cerut încă părerea lui Virgil, care e expert în sculptură, crocodili şi copilărie, pot să vă spun cu mâna pe inimă că e de o frumuseţe rară.

Găleata cu greieri

Încă un secret: imaginea mi-a desenat-o prietenul meu Radu D. (6 ani) după ce i-am spus istorisirea... iar de curând a venit din Japonia şi un premiu pentru dumnealui, lucru care m-a bucurat mult.

repovestită pentru Răzvan şi ai săi

Într-o seară s-a întâmplat să ne viziteze în camera de cămin Luminiţa, o fată pe care o caracterizează cel mai bine vocea ei plină şi zemoasă precum o inimă de harbuz. Ne-a povestit ceva atât de frumos şi ne-a dat atâta nădejde, încât am rămas de atunci încredinţaţi că lucrurile minunate care ni se întâmplă, precum copilăria, nu se pierd, ci se prind ca un medalion la gât, ca fiecare să o poată purta cu sine mai departe pretutindeni. O să vă rog să vă închipuiţi mai întâi o găleată plină cu greieri.

Acum o să vă istorisesc. Ei sunt patru fraţi şi se iubesc tare mult. Pe când erau mici, asemenea tuturor copiilor din sat, aveau o pasiune comună: se jucau pe deal prinzând greieri. Se adunau din toate zările şi se luau la întrecere cine adună mai mulţi, întâmpinându-i printre firele de iarbă, păcălindu-i cu paie lăsate în jos în micile vizuine, ori aplicând tot felul de metode pentru care nu am primit permisiunea de a le da în vileag. După ce oboseau, îşi număra fiecare, cu greu, agoniseala mişunândă pe sub palme în ulcelele ciobite de smalţ. Apoi se stabilea care echipă a fost mai vrednică, şi la urmă le dădeau drumul, urmărindu-şi fiecare cu admiraţie odraslele, ca să ştie a doua zi de unde să le prindă tot pe acelea.

Cei patru de care vă povesteam, fiind mai harnici, s-au pomenit într-o zi că au adunat o găleată întreagă de greieri!

După ce au câştigat, în mod evident, concursul, iar ceilalţi tovarăşi s-au împrăştiat, eliberând insectele, ei au rămas miraţi în jurul căldării, s-au înduioşat de atâta frumuseţe şi s-au hotărât ca pentru seara aceea să-i ducă la ei acasă. S-au lăudat mamei, s-au învârtit în jurul lor, s-au jucat, au ostenit şi au adormit. Pe când visau, ca fraţii, un vis comun, s-au trezit cu toţii într-un zgomot nemaiauzit.

Proaspăt dezmeticiţi, larma îi alăpta cu mirare ca pe nişte iezi. Uitaseră să scoată din casă vietatea îmbrăcată în pielea roşie a temniţei ei. Greieruşii nu scăpaseră, pentru că găleata fusese acoperită, dar începuseră pe rând să ţârâie, ghemuiţi straturi-straturi unii sub alţii, într-un glas nou şi asurzitor.

După debutul primilor s-au contaminat toţi şi a luat fiinţă ceva care se numeşte cântec-de-greiere-absolut. O mie de voci dispuse în canon, multiplicate volumetric la maximum. Au ieşit toţi din aşternuturi şi s-au strâns cu sufletele fluturând în jurul găleţii. Au avut în noaptea aceea cea mai de preţ jucărie din viaţa lor.

Comoara sonoră a lucit până dimineaţă. Miracolul a fost atât de mişcător, încât părinţii, în loc să se tulbure, au coborât lângă ei pe podea. Cu privirile sprijinite pe pereţii ascunşi în beznă, au adulmecat muzica asemenea unei miresme. Dumnezeu le tămâiase odaia cu greieri. Şi Dumnezeu, şi greierii, umpluseră pereţii moi ai căsuţei ca un abur colorat care umfla un balon, clipocindu-le copiilor clopoţeii din inimă. Senzaţia tactilă, vizuală şi sonoră a îmbrăţişării unui astfel de organism e copleşitoare şi iubită precum minunile.

Dimineaţă au deşertat smoala ţârâitoare în iarbă. Văzâdu-se slobozi, robii mici, smeriţi de cântat, s-au scurs ca un lichid lucios, care încotro. Lor li s-au părut, de sus, nişte oameni negri, leneş de grăbiţi, adormitor de agili, împrăştiindu-se după ce au stat înghesuiţi într-o adunare.

În sat, oamenii îi ocrotesc de când se ştiu, îi adăpostesc, le pun de mâncare, îi lasă să umble pe perne în voie, se spune că sunt curaţi pe tălpi.

Câtă bucurie, câtă joacă neprihănită şi câte astfel de difuzoare vii, minuscule, care să semene cântecul pământului, lipsesc din casele noastre astăzi!

Dragii mei, când vă hotărâţi să facem o vizită copilăriei, să treceţi şi pe la mine...

Haideţi… ne luăm greiere?!

Despre seminţele de trigonella

împărţitorului de muguri

Era odată un domn sobru. El avea sprâncene negre, barbă cârlionţată şi o foarte mare putere de convingere. Deşi era iubit şi respectat de către oamenii pe care îi cunoscuse, s-a hotărât dintr-odată să plece într-o călătorie extrem de îndelungată în altă ţară.

În amurg, drumul îi flutura părul şi toate gândurile

peste umeri, întâmpinându-l în schimb cu lumina cu zâmbet de gazdă şi cu roirea stelelor care clopoţeau de mitologie. De asemenea, amintirea celor iubiţi i se alătură şi toate acestea compuseră astfel un şuierat ca de colind, încât călătorul-care-lipsea-de-acasă se aşeză în câmp şi adormi.

Visă că soţia sa i-a dăruit o pâine rotundă, împletită. Îndrăgostindu-se şi de pâine, n-a mai vrut s-o înceapă, hotărând s-o păstreze întreagă tot drumul. Peste o vreme, seminţele din care era făcută făina pâinii au încolţit, şi până dimineaţă au ţâşnit în sus muguri. Acest fenomen a produs nişte sunete specifice, foarte calde, ca plescăitul buzelor unui copil sau ca trosnetul vreascurilor subţiri în sobă.

Legănat de aceste zgomote ca de mângâierile unei Acase, domnul a dormit nepermis de mult pentru un principial ca el, şi anume până a doua zi la prânz. Şi din acest motiv, plantele au avut timp să crească în vis înalte de-o palmă şi să se clatine crude în lumină. Până să se dezmeticească bine, el mai apucă să reţină forma frunzelor abia ivite pe lujer: din pâinea aceea părea că ieşeau braţe verzi, minuscule, cu mâini şi degete răsfirate, ca de prunc.

Trezindu-se, resimţi lipsa pâinii din somn atât de dureros, încât la prima răspântie căută o cale să se descarce sufleteşte. Făcu, prin urmare, o generoasă milostenie celor aflaţi acolo cu mâinile întinse. Din absolută întâmplare sau din certă dorinţă divină, unul din bătrânii dăruiţi de el voi, la rându-i, să-i întoarcă gestul de iubire, şi-i dădu din desagă o pâine rotundă, cenuşie. Domnul, deşi sever la înfăţişare, era foarte sensibil, şi a roşit vizibil de-atata mister şi coincidenţă. A luat-o şi s-a grăbit să găsească un loc unde să adoarmă, ca să se viseze cu ea mai departe.

Şi aşa-şi reîntâlni pâinea înverzită ca o pajişte. O ţinea sub braţ şi se încălzea de la ea în răcoarea şi în întunericul drumului care aveau mereu tendinţa să-i fluture buclele negre şi amintirile în sens invers. Prezenţa pâinii era odihnitoare şi nemaiîntâlnită. Îi făgădui că n-o s-o înceapă niciodată. Relaţia lui cu codrul cald încolţit era foarte mişcătoare şi plină de nobleţe, chiar şi pentru omul care privea din afară. Din afara unui somn. Domnul nostru adesea putea fi văzut netezind duios fruntea arămie de coajă sau răsfirând între degete părul verde cuminte.

La o răspântie însă, întâlni un cal orb care-i adulmecă grâul din holda purtată. Îl lăsă, deci, s-o şi pască, fiind cuprins de-o milă sură ca şi calul. Marele alergător prin beznă se bucură cu tresărire umană şi-l căută pe darnicul purtător-de-pajişte cu botul lui moale şi pufos ca o burtă de fluture. Iarba ruptă împrăştia un miros amărui, suav, pe care omul îl asemănă pe dată şuviţelor celei mai scumpe fiinţe. Îşi dădu seama că se trezeşte iarăşi, şi hotărî să mănânce toată pâinea primită în dar, de dor şi nu de foame.

Vreau să vă spun că a doua zi, în timp ce despica amiezile toride cu mersul său legănat, călătorul găsi câmpuri întregi înverzite, semănate cu nişte ierburi ce înmiresmau cerul precum miriştea păscută din creştetul pâinii lui visate. Cercetându-le îndeaproape, a văzut că din pământ frunzele ieşeau asemenea unor palme de copil cu degetele răsfirate. Când vântul umfla lanul ca pe pânza unei corăbii, ele se legănau a salutare. Omul se mira că întotdeauna câmpurile îl cunoşteau şi îl întâmpinau de departe agitându-şi cu bucurie braţele verzi. A întrebat de ce cultivă lumea aceste plante şi i s-a spus că, pe langă faptul că sunt foarte tămăduitoare, ele mai pot aduce şi dar de lapte mamelor care n-au cu ce-şi hrăni pruncii.

Amintindu-şi de iubita cu şuviţe de mugure, domnul se emoţionă, mai ales când o rafală de gând îi descrise bucuria de a avea cândva prunci şi de a le purta de grijă. Se grăbi, deci, să adune săculeţi întregi de seminţe de trigonella şi, întors acasă, să le împartă. În ţara lui le-a dăruit tuturor proaspetelor mame pe care le cunoştea, convingându-le de puterea lor binefăcătoare. Pruncii acestora aflară lapte ca prin minune şi crescură tocmai ca în basme. Toţi îl binecuvântară, şi primi urare de pace şi belşug de iubire.

Până şi eu am primit un pumn din astfel de seminţe şi, prin urmare, pruncii mei coboară toţi din această poveste. Ele sunt atât de fertile, încât, deşi sunt uscate, de când le pui să fiarbă şi până clocoteşte apa, au şi germinat, jertfindu-şi în câteva clipe pofta de renaştere întru prosperitatea copilaşului din preajmă. La câteva zile după aceea, fără veste, toate straiele mele, părul, mâinile, puiul, aşternuturile lui, aerul din odaie, miroseau a iarbă amăruie ruptă în dinţi de către un cal orb.

Domnul călători mai departe, împăcat. În urma lui, pajiştile fluturau din mâinile verzi.

El, care se ostenise toată viaţa dormind câte puţin, se odihni de atunci ani întregi străduindu-se să capteze un vis anume. Încercând mereu să rememoreze chipul soţiei sale adiind a codru de pâine, pe care n-o aflase încă.