Casa noastră are cuib

Nazanin, 5 ani

Ca mulţi alţi bunici autentici probabil, ai mei obişnuiau să se spele pe mâini înainte să se apuce de lucru, mai cu seamă de lucrul ţarinei, şi nu după, cum am face noi. Ai mei luau masa aşa, ştiind din surse sigure că pământul nu poate fi decât curat.

Faptul că se cheamă ţăr’nă îmi sugera de pe atunci, în mod firesc, precum tuturor copiilor, şi o fină compatibilitate gastronomică şi, prin urmare, o gustam, cu condiţia să mă fi spălat pe mânuri înainte. Eram la vârsta la care copiii pun furnici pe limbă. Să ştiţi că dâra pe care o lasă ele mergând e acră şi te face să râzi mult în ziua aceea. Totuşi, ceea ce v-am spus acum e un întâmplător ocoliş, să nu mă abat, pentru că tocmai vorbeam despre bunici.

Ideea era că, din motivul amintit la început, tot ceea ce ieşea de pe urma muncii lor era curat şi adia nespus de frumos, anume a fân şi a doniţă de lapte (care nu e obligatoriu să fie plină cu lapte, miroase alb mai ales goală). Ştiu că se înconjuraseră cu darul acesta nevăzut roata de la fântână (şlefuită de ani în palmele lor), pragul înalt de la grajd (ros vara de tălpi şi iarna de ciubote), sania mare de cărat crengi şi chiar şi glasurile lor.

Până la urmă, toate cele care intrau şi ieşeau din ogradă, dar mai ales cele sortite să stea pe loc, se acoperiseră, ca de o pulbere, de mirosul de care vă vorbeam: zăvoarele, drucul de lemn şi belciugele porţilor, sârma de legat portiţa de la gradină, clămpuşca de la ceea-casă, încuietoarea cu şaibă de ban ieşit din circulaţie (care închide şura, gangul ori coteţul), apoi clampa de la uşa tindei şi ceilalţi blânzi străjuitori, care nu apără prea mult, în inocenţa lor, însă investesc mereu cu taină ideea de spaţiu în mintea copiilor. Acestea fac parte dintre obiectele stabile, urmându-le celelalte, unele mai umblătoare şi mai ades înnoite, precum ouăle din cuibar, olurile, suveicile, ţolurile, pănuşile, coveţile, tăvălile, sertarele cu creioane aburind a chinină şi cauciuc, ori capra de tăiat lodbele pentru foc.

Iată de ce casa noastră avea cuib de barză pe hogeac. Se pare ca motivaţia berzelor e pur olfactivă.

Se spune că berzele se aşază pe casele oamenilor buni sau pe cele unde se vor naşte mulţi pui (care înseamnă, de fapt, exact acelaşi lucru), dar acestea sunt doar speculaţii. Pentru că noi am discutat cu barza noastră în orele ei libere şi ea a recunoscut că s-a statornicit acolo pentru că i-a plăcut de la bun început aroma fumului. Când a venit deasupra satului, a adulmecat toate fuioarele de fum (care ajungeau sus pe cer ca nişte turnuri osebite) şi a făcut o selecţie. Doar de la noi de pe horn ieşea, după părerea dumisale, un fum acceptat ca parfum.

Adesea barza noastră ne lua cu ea când mergea să facă baie şi deveniserăm foarte apropiaţi. Aerul din jurul nostru se făcuse dens, devenise cărare bătătorită dus-întors de la atâtea întrebări şi de la atâtea răspunsuri. Deşi pe atunci zâmbea des, barza de care vă povestesc era o persoană foarte serioasă, îşi creştea şi-şi educa în fiecare an odraslele numai după metode moderne. Avea pui dezgheţaţi, cu formaţie intelectuală, genul care pretinde să comunici cu ei şi să le satisfaci curiozitatea proaspăt ieşită de sub coajă. Câtă bucurie să cunoşti nişte pui de barză!

Uneori mama lor pleca şi mă lăsa pe mine să-i supraveghez de jos şi să mă întreţin cu ei, ideal să le desenez ori să facem şi conversaţie, ca să înceapă să intuiască şi ei exprimarea noastră verbală, plastică şi gestuală.

Observând că mă pricep la copii, într-o zi, pe când ne luase cu ea la scăldat, distinsa pasăre m-a investit cu fertilitate, în cadrul unei ceremonii speciale, păstrând câteva daruri binecuvântate şi pentru fraţii mei (pe care le ţin încă secret). Eu am fost foarte surprinsă şi mulţumită şi de atunci respect cu stricteţe orice vorbă spusă de o barză.

Tot ea a fost unica persoană care şi-a dat seama că eu nu am avut nici cântec de leagăn şi nici leagăn măcar, motiv pentru care îi plăcea să mă adoarmă ea. Mă lăsa să mă arunc pe spate pe corpul ei imens, ca într-o claie de fân nins şi să-mi cufund urechile în clăbucii textili cu care era acoperită. Am rămas de atunci cu o pasiune vie pentru contexturi, şi cred încă în existenţa unei arte anume care să nu aibă nevoie de simţul văzului, ci doar de cel tactil. Arta care se poate ţese legat la ochi, pipăind doar şi care poate bucura şi pe cei ce nu văd.

Îmi mai aduc aminte cum vântul îi zburlea penele pe dos pe lângă obrajii mei, cum cerul deasupra slujea albastru şi cum eu adormeam fără să mă mai opun. Pielea ei de pasăre are un miros atât de fin, că nu poate fi descris decât în somn, aşa că o să renunţ pentru moment. L-am regăsit mult mai târziu, într-o maternitate, de cel puţin trei ori. Este prima mireasmă a pruncului, din primele minute de ţinut în braţe, pe când încă nu miroase a tine, ci doar a barză. Imediat după aceea se contaminează de mirosul de lapte şi astfel cununa volatilă de pene de barză se şterge. O scumpă prietenă a mea a asociat-o cu prezenţa florilor de vanilie şi poate povesti oricui că, luându-se după aromă şi coborând din pat, i-a descoperit sursa, era chiar bebeluşul ei proaspat adus de dimineaţă în odaie.

Tot despre barză pot să amintesc faptul că a ţinut să mă bucure pe deplin, luându-şi licenţa în cântat, instruindu-se şi în străinătate pentru asta. Ea e cea care m-a învăţat toate versurile pe care le ştiu. Îmi cânta de fiecare dată un nemaipomenit cântec de leagăn, apoi a mai convins-o şi pe Mama-Valiţa, bunică-mea, să-mi facă scrânciob în răchită, pe care mă dădeam în fiecare zi.

Din acel moment, legănatul meu s-a integrat normelor internaţionale, barza şi-a demostrat profesionalismul, şi totul ar mai fi ţinut şi astăzi, dacă n-ar fi venit o vreme în care oamenii de la oraş se apucă de tăiat răchiţile şi de mutat (totul din motive estetice) şura în altă parte a ogrăzii. Asta ca să nu mai poţi intra lesne în pielea copilăriei mişcate de la locul ei!

De barză, nu mai vorbesc!... Ar putea fi prin pod? Dar acolo s-a întâmplat lucrul acela care desfiinţează entitatea oricărui loc tainic, şi anume făcutul ordinii... În orice caz, pe unde e, mă aşteaptă, albă, cu penele date pe dos de vânt, zâmbind din ciocul lung, portocaliu: “Te-ai facut maaare!...”

Dacă o voi întâlni, îi voi face un binemeritat compliment, asemănând-o unui înger, şi o s-o las să mă ducă în orice ţară caldă binevoieşte, dacă nu cumva o să vrea să mă plimbe în toate ţările calde posibile. Mi-e dor rău de ea.

Mă gândesc că, de fapt Cerul, în sine, trebuie să fie cea mai caldă ţară, din care coboară şi la care urcă mereu toţi păzitorii albi zburători.

Bebeluşul taumaturg

(Această scrisoare a fost trimisă ca veste bună unei persoane deosebite. Ea se preocupa la momentul respectiv de faptul că pruncul de care se îngrijea cu virtuozitate nu dormise de când se născuse nici măcar o noapte, deşi trecuseră două luni şi jumătate)

E uimitor că v-aţi dat seama care este medicaţia cea mai potrivită pentru noi, prescriindu-ne neîncetat cărţi cu poveşti. Sincer, eram obişnuită cu doctorii care îţi indică să cercetezi tratate de medicină dacă suferi de insomnie impusă.

Ca să vă bucuraţi, dorim să vă anunţăm ceva extraordinar. Că tocmai acest bebeluş, cel care a locuit o vreme înlăuntrul meu şi care locuieşte de două luni şi jumătate în preajma mea, se poate constitui în lădiţa de comori imagistice a oricărui povestitor. E diferit. Trăim cu impresia că simpla lui prezenţă poate schimba. Nu ştiu cum să spun mai bine. Vindecă. E bebeluşul trimis providenţial nouă pentru că, prin felul lui de a fi, îi tratează pe cei din apropiere tocmai prin metoda pe care ne-aţi sugerat-o. Basmul.

El în principiu e treaz şi fenomenul nu e foarte vizibil, dar atunci când adoarme, întreg trupul lui devine evident acoperit cu un scris caligrafic. Acesta se dovedeşte a fi epiderma unor poveşti care pot fi citite în liniştea care tocmai s-a lăsat. În mod miraculos, spre marele nostru noroc, bebeluşul taumaturg, sursa de poveste, se află exact în casa noastră! E bebeluşul meu!

Poate fi împrumutat, mă gândesc, oricărui povestitor care a epuizat toate istorisirile, poeţilor cărora le-ar plăcea să debuteze, dar nu au inspiraţie de moment, sau oricărui om bun căruia-i lipseşte din bibliotecă sau din suflet o carte cu basme. Puiul respectiv nu stă în bibliotecă, stă în scutece, sau nu stă deloc, însă ce vreau să vă transmit este că, atunci când reuşim să-l învelim, aceste straturi de pânză fină se impregnează şi ele cu zeama de basm. Asemenea foilor de plăcintă care preiau aroma umpluturii ce se găseşte în sânul lor. În plus, copilul e şi el foarte frumos parfumat de la sine. Bănuiţi cumva adierea de pene de la subsuorile aripilor îngerilor sau, în copilărie, aţi mirosit, poate, vreun pui de vrabie la gât?! Ei, cam asta e impresia pe care o lasă şi prezenţa lui.

Prin urmare, ca mamă, având datoria de a-i spăla straiele-pagini în care e înveştmântat, trăiesc o mirare permanentă. Realizez mereu că-n vănuţa lui de rufe rămâne, după clătire, o mulţime de cerneală cenuşiu-albăstruie şi catifelată, pe care nu-mi dau seama dacă şi pe unde s-o arunc. Se ştie că oamenii aşază cu grijă anumite ape în locuri curate, pentru că se întâmplă un conflict, logica le spune că sunt de deşertat, iar bunul simţ, că sunt de păstrat. Şi atunci, unde să conservi pentru totdeauna mai frumos şi mai sigur sfânta apă de la botez sau cea de la clătirea lucrurilor purtate după Împărtăşania de duminică, decât aşternute pe picioarele pomilor sau în poalele unei pajişti?...

Eu ce să mă fac cu eleganta şi caligrafica apă de scaldă din fiecare zi a bebeluşului de care v-am povestit? Motivul pentru care vă trimit acest mesaj este tocmai faptul că despre aşa ceva nu poate fi întrebat decât un doctor de copii. Mai trebuie menţionat că, de când cu copilaşul povestitor în somn, mama lui, sau persoana care-l ţine în braţe o vreme, se vindecă de orice oboseală, migrenă, frustrare sau angoasă, şi astfel, câştigând cu toţii timp şi pace, vă vom face dumneavoastră şi psihologilor doar vizite de plăcere.

De asemenea, fericitul câştigător al întrecerii “cine ajunge primul să spele rufele lui”, scapă de reumatism, de dureri musculare şi de febra de epuizare, datorită literelor cu care puiul nostru e acoperit.

Asemenea multor persoane care au făcut publice descoperirile dumnealor în materie de medicină alternativă, noi ne oferim să îmbuteliem în sticluţe mici-mici tinctura de basm, şi dacă aveţi cunoştinţe în breaslă, ele se pot distribui în farmacii. În continuare, vă trimit extrase din eventualul lor prospect de utilizare, pe care l-am redactat treptat, pentru orice eventualitate. Contraindicaţii nu există, efecte nedorite nu au apărut, poate unele nedorite de alţii, cum ar fi un prea mare entuziasm în tot ceea ce faci şi imensa bucurie pe care o simţi când întâlneşti mulţi copii în acelaşi loc.

M-am gândit, de fapt, să şi enumăr fragmente din lumea fabuloasă care se citeşte culegând caligrafia fină de pe pruncul adormit. Aşa a luat naştere "Oraşul Înfiat". Cel care are coperţi legate cu faşă dantelată.

Rodicăi Nanu, cu dragoste

Diafilm

A fost odată o familie tare unită, iubită şi liniştită, de care nimeni n-a auzit până acum. De fapt, ei nu se auzeau deloc, pentru că nu puteau vorbi.

Într-o zi, mami a trebuit să plece pentru o vreme şi să lase bebeluşul cu tatăl său. S-au mângâiat, şi-au zâmbit, s-au legănat şi s-au despărţit.

Puiul era uluitor de delicat, şi tatăl era aşa de fericit şi de emoţionat... ar fi vrut să mai poată povesti cuiva despre frumuseţea pură şi unică a pruncului său şi, neavând cu cine să comunice, îi venea mereu să lăcrimeze. I-ar fi plăcut să vorbească măcar cu copilaşul, să-i istorisească poveşti, să-l înveselească, să-i spună ce mult îl iubeşte, cum face orice părinte. Însă puiul, nou-născut, nu înţelegea mai nimic din limbajul semnelor, şi mai ales, stătea mai tot timpul cu ochii închişi.

Atunci omului îi veni ideea să-i pună copilului său poveştile pe diafilm. A căutat înverşunat în baia mică, devenită de-a lungul timpului, ca la toţi locatarii, depozit, a găsit aparatul vechi, cu cablul de alimentare rigid de nemişcare, şi l-a montat deasupra locului în care dormea copilul. A apelat la cei cunoscuţi, care însă nu l-au putut ajuta, şi până la urmă a făcut rost de ce mai avea nevoie din micul bazar improvizat din piaţă. Acolo, în impresionanta colecţie de obiecte inutile aşezate jos, pe ziare, a descoperit preţioasele cubuleţe de diafilme...

Venise seara, la fel de emoţionată ca şi el. Au ajuns acasă aproape în acelaşi timp, amândoi au stins încet luminile şi au făcut primele proiecţii. Puiul nu se putea uita pe perete, aşa că tatăl a fixat proiectorul în aşa fel încât să bată direct în pătuţ, peste el. Bebeluşul dormea, în timp ce pe pielea lui se perindau rozetele acelea binecunoscute ale genericelor Animafilm, pătrăţelele colorate intens, rândurile tipărite şi scenele poveştilor.

Tati le rula seară de seară, din ce în ce mai fericit, încuindu-şi râsetele neauzite în piept. Vedea cum puiul lui, căruia nu-i vorbise nimeni încă, surâdea îngereşte poveştilor ce se întâlneau pe mânuţele şi pe burtica lui. Începuse să se rostogolească sub reflector, de pe-o parte pe alta, râzând câteodată în hohote, zvâcnind în alergări imaginare. La fiecare lăsare a întunericului, el se bălăcea în lumina multicoloră, făcea plajă la diafilme pe prosopelul său pluşat din pătuţ.
Astfel, pruncul se bronză în scurt timp cu basme. Imaginile incandescente şi înscrisurile se întipăriră la un moment dat pe pielea lui şi nu se mai luau nici la baie.

A crescut foarte fericit, ocrotindu-şi toată viaţa secretul epic sub haine. Deşi nu i-a moştenit pe ai săi şi putea lesne vorbi, cei apropiaţi şi-au dat seama că se slujea de corpul său la fel de grăitor ca de cuvinte, se făcea foarte uşor înţeles de către persoane care vorbesc limbi din ţări diferite. Uneori, pentru a-şi impresiona dascălii, lăsa capul şi privirea în piept şi cita expresii-cheie din cărţi. Toate erau pilde din poveşti binecunoscute, pe care, de altfel, oamenii mari le ignoră.

Părintele său era cel mai mândru tată care nu se poate mândri altora.

Probabil că metoda a fost cultivată în secret şi de alţi oameni în nevoie, încât, se pare că atunci când se fac mari, copilaşii surdo-muţilor sunt nemaipomenit de comunicativi şi expresivi în limbajul gesturilor. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, puteţi şi dumneavoastră să aduceţi o mărturie: cred că aţi sesizat cu toţii că au dispărut complet cubuleţele de diafilme de pe piaţă şi aparatele împietrite de aşteptare din baia mică.