Diafilm

A fost odată o familie tare unită, iubită şi liniştită, de care nimeni n-a auzit până acum. De fapt, ei nu se auzeau deloc, pentru că nu puteau vorbi.

Într-o zi, mami a trebuit să plece pentru o vreme şi să lase bebeluşul cu tatăl său. S-au mângâiat, şi-au zâmbit, s-au legănat şi s-au despărţit.

Puiul era uluitor de delicat, şi tatăl era aşa de fericit şi de emoţionat... ar fi vrut să mai poată povesti cuiva despre frumuseţea pură şi unică a pruncului său şi, neavând cu cine să comunice, îi venea mereu să lăcrimeze. I-ar fi plăcut să vorbească măcar cu copilaşul, să-i istorisească poveşti, să-l înveselească, să-i spună ce mult îl iubeşte, cum face orice părinte. Însă puiul, nou-născut, nu înţelegea mai nimic din limbajul semnelor, şi mai ales, stătea mai tot timpul cu ochii închişi.

Atunci omului îi veni ideea să-i pună copilului său poveştile pe diafilm. A căutat înverşunat în baia mică, devenită de-a lungul timpului, ca la toţi locatarii, depozit, a găsit aparatul vechi, cu cablul de alimentare rigid de nemişcare, şi l-a montat deasupra locului în care dormea copilul. A apelat la cei cunoscuţi, care însă nu l-au putut ajuta, şi până la urmă a făcut rost de ce mai avea nevoie din micul bazar improvizat din piaţă. Acolo, în impresionanta colecţie de obiecte inutile aşezate jos, pe ziare, a descoperit preţioasele cubuleţe de diafilme...

Venise seara, la fel de emoţionată ca şi el. Au ajuns acasă aproape în acelaşi timp, amândoi au stins încet luminile şi au făcut primele proiecţii. Puiul nu se putea uita pe perete, aşa că tatăl a fixat proiectorul în aşa fel încât să bată direct în pătuţ, peste el. Bebeluşul dormea, în timp ce pe pielea lui se perindau rozetele acelea binecunoscute ale genericelor Animafilm, pătrăţelele colorate intens, rândurile tipărite şi scenele poveştilor.

Tati le rula seară de seară, din ce în ce mai fericit, încuindu-şi râsetele neauzite în piept. Vedea cum puiul lui, căruia nu-i vorbise nimeni încă, surâdea îngereşte poveştilor ce se întâlneau pe mânuţele şi pe burtica lui. Începuse să se rostogolească sub reflector, de pe-o parte pe alta, râzând câteodată în hohote, zvâcnind în alergări imaginare. La fiecare lăsare a întunericului, el se bălăcea în lumina multicoloră, făcea plajă la diafilme pe prosopelul său pluşat din pătuţ.
Astfel, pruncul se bronză în scurt timp cu basme. Imaginile incandescente şi înscrisurile se întipăriră la un moment dat pe pielea lui şi nu se mai luau nici la baie.

A crescut foarte fericit, ocrotindu-şi toată viaţa secretul epic sub haine. Deşi nu i-a moştenit pe ai săi şi putea lesne vorbi, cei apropiaţi şi-au dat seama că se slujea de corpul său la fel de grăitor ca de cuvinte, se făcea foarte uşor înţeles de către persoane care vorbesc limbi din ţări diferite. Uneori, pentru a-şi impresiona dascălii, lăsa capul şi privirea în piept şi cita expresii-cheie din cărţi. Toate erau pilde din poveşti binecunoscute, pe care, de altfel, oamenii mari le ignoră.

Părintele său era cel mai mândru tată care nu se poate mândri altora.

Probabil că metoda a fost cultivată în secret şi de alţi oameni în nevoie, încât, se pare că atunci când se fac mari, copilaşii surdo-muţilor sunt nemaipomenit de comunicativi şi expresivi în limbajul gesturilor. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, puteţi şi dumneavoastră să aduceţi o mărturie: cred că aţi sesizat cu toţii că au dispărut complet cubuleţele de diafilme de pe piaţă şi aparatele împietrite de aşteptare din baia mică.

Miki, regina bomboanelor

Îi mulţumesc Dariei S. (6 ani), pentru desen, e singurul care i se potriveşte lui Miki şi în somn, când evident zboară...

Miki este o fiinţă copilăroasă, brunetă şi enigmatică şi locuieşte pe malul mării. Costumaţia ei este o rochie lungă de staniol care foşneşte, acoperită cu un voal de celofan transparent din aceeaşi gamă cromatică. Lumea îi admiră mereu această vestimentaţie, iar ea recunoaşte cu modestie că şi-a conceput-o singură, inspirându-se puţin din catalogul unei stilate fondante.

Miki a primit în arendă o ţarină care este, de fapt, o fâşie mare de nisip în care ea sapă cuiburi adânci ca pentru cartofi, doar că plantează acolo bomboane de tot felul.

Pentru formaţia ei nativă, pentru eficienţă şi tenacitate, a fost aleasă de comun acord, în cadrul unui concurs, Regina Bomboanelor.

Pe lânga lucrul de zi cu zi la plantaţie, pasiunea ei secretă era să se trezească foarte de dimineaţă şi să culeagă toate cioburile de sticlă rotunjite de mare şi asemănătoare bomboanelor, aruncate de valuri la mal. Miki a montat toate aceste bucăţele de cristal într-un magnific puzzle tridimensional. Astfel ea a refăcut silueta verzuie şi arhaică a unui imens crocodil, pe care l-a numit crocodilul copilăriei ei. Joaca de-a lungul dimineţilor vieţii dumisale s-a asemănat, deci, cu munca unui bio-arheolog pasionat.

Marea i-a slobozit os cu os şi solz cu solz aproape tot crocodilul. La un moment dat însă, Miki a devenit pesimistă, întrucât cioburile de sticlă se împuţinau pe ţărm din ce în ce mai mult. Nu se mai spărgeau nicăieri sticle, cioburile nu mai ajungeau în apă, în nisip înfloreau din ce în ce mai puţine lacrimi translucide.

Motivul era trist şi pentru ecologie, deoarece toate ţările de pe planetă, indiferent de poziţionarea geografică, în aspiraţia lor comună către occidentalizare, au renunţat definitiv la recipientele de sticlă în favoarea celor din plastic, care au ajuns, până la urmă, tot în apă. Marea era deprimată de noua ei pojghiţă plutitoare de pet-uri, pe care stâncile nu le puteau sparge şi care erau de neşlefuit pentru dinţii de sare ai valurilor.

De la o vreme, aceste baloane dure, interminabile de polietilenă îi transformaseră mării tenul verde impecabil într-o rană cumplită. Această frustrare e unul din motivele logic de dedus ale faptului că, de când cu poluarea continuă, marea nu se mai oglindeşte în cer. Nu poate. Îi este groază. Nimeni nu poate apărea în faţa unei oglinzi cu o astfel de piele!...

Marea o iubea mult pe Miki, şi cu toată suferinţa ei dermatologică, îşi dădea silinţa să adune de pe toate plajele pământului ultimele rămăşiţe de sticlă, i le rotunjea şi i le întindea dimineaţa pe nisip. Aceasta ca nu cumva Regina Bomboanelor să considere că, neavând palpabil portretul copilăriei, nu ar avut nici copilărie, ceea ce ar fi fost complet eronat.

Crocodilul copilăriei fu gata, afară de faptul că nu i se găseşte de ani de zile ultima piesă, pe care Miki o aşteaptă ca să-şi termine, într-un final, copilăria. Asamblarea sculpturii a fost, deci, suspendată pentru o perioadă. De atunci Miki nu se mai joacă, doar lucrează, uneori extenuant, pe plantaţia de bomboane. Ea împarte tuturor din roadele muncii ei dezinteresate, în aşteptarea ciobului lipsă. Crocodilul nefinisat, gigantic, vulnerabil şi transparent precum copilăria, sclipeşte şi acum pe plajă, se poate vedea oricând.

Deşi nu i-am cerut încă părerea lui Virgil, care e expert în sculptură, crocodili şi copilărie, pot să vă spun cu mâna pe inimă că e de o frumuseţe rară.

Găleata cu greieri

Încă un secret: imaginea mi-a desenat-o prietenul meu Radu D. (6 ani) după ce i-am spus istorisirea... iar de curând a venit din Japonia şi un premiu pentru dumnealui, lucru care m-a bucurat mult.

repovestită pentru Răzvan şi ai săi

Într-o seară s-a întâmplat să ne viziteze în camera de cămin Luminiţa, o fată pe care o caracterizează cel mai bine vocea ei plină şi zemoasă precum o inimă de harbuz. Ne-a povestit ceva atât de frumos şi ne-a dat atâta nădejde, încât am rămas de atunci încredinţaţi că lucrurile minunate care ni se întâmplă, precum copilăria, nu se pierd, ci se prind ca un medalion la gât, ca fiecare să o poată purta cu sine mai departe pretutindeni. O să vă rog să vă închipuiţi mai întâi o găleată plină cu greieri.

Acum o să vă istorisesc. Ei sunt patru fraţi şi se iubesc tare mult. Pe când erau mici, asemenea tuturor copiilor din sat, aveau o pasiune comună: se jucau pe deal prinzând greieri. Se adunau din toate zările şi se luau la întrecere cine adună mai mulţi, întâmpinându-i printre firele de iarbă, păcălindu-i cu paie lăsate în jos în micile vizuine, ori aplicând tot felul de metode pentru care nu am primit permisiunea de a le da în vileag. După ce oboseau, îşi număra fiecare, cu greu, agoniseala mişunândă pe sub palme în ulcelele ciobite de smalţ. Apoi se stabilea care echipă a fost mai vrednică, şi la urmă le dădeau drumul, urmărindu-şi fiecare cu admiraţie odraslele, ca să ştie a doua zi de unde să le prindă tot pe acelea.

Cei patru de care vă povesteam, fiind mai harnici, s-au pomenit într-o zi că au adunat o găleată întreagă de greieri!

După ce au câştigat, în mod evident, concursul, iar ceilalţi tovarăşi s-au împrăştiat, eliberând insectele, ei au rămas miraţi în jurul căldării, s-au înduioşat de atâta frumuseţe şi s-au hotărât ca pentru seara aceea să-i ducă la ei acasă. S-au lăudat mamei, s-au învârtit în jurul lor, s-au jucat, au ostenit şi au adormit. Pe când visau, ca fraţii, un vis comun, s-au trezit cu toţii într-un zgomot nemaiauzit.

Proaspăt dezmeticiţi, larma îi alăpta cu mirare ca pe nişte iezi. Uitaseră să scoată din casă vietatea îmbrăcată în pielea roşie a temniţei ei. Greieruşii nu scăpaseră, pentru că găleata fusese acoperită, dar începuseră pe rând să ţârâie, ghemuiţi straturi-straturi unii sub alţii, într-un glas nou şi asurzitor.

După debutul primilor s-au contaminat toţi şi a luat fiinţă ceva care se numeşte cântec-de-greiere-absolut. O mie de voci dispuse în canon, multiplicate volumetric la maximum. Au ieşit toţi din aşternuturi şi s-au strâns cu sufletele fluturând în jurul găleţii. Au avut în noaptea aceea cea mai de preţ jucărie din viaţa lor.

Comoara sonoră a lucit până dimineaţă. Miracolul a fost atât de mişcător, încât părinţii, în loc să se tulbure, au coborât lângă ei pe podea. Cu privirile sprijinite pe pereţii ascunşi în beznă, au adulmecat muzica asemenea unei miresme. Dumnezeu le tămâiase odaia cu greieri. Şi Dumnezeu, şi greierii, umpluseră pereţii moi ai căsuţei ca un abur colorat care umfla un balon, clipocindu-le copiilor clopoţeii din inimă. Senzaţia tactilă, vizuală şi sonoră a îmbrăţişării unui astfel de organism e copleşitoare şi iubită precum minunile.

Dimineaţă au deşertat smoala ţârâitoare în iarbă. Văzâdu-se slobozi, robii mici, smeriţi de cântat, s-au scurs ca un lichid lucios, care încotro. Lor li s-au părut, de sus, nişte oameni negri, leneş de grăbiţi, adormitor de agili, împrăştiindu-se după ce au stat înghesuiţi într-o adunare.

În sat, oamenii îi ocrotesc de când se ştiu, îi adăpostesc, le pun de mâncare, îi lasă să umble pe perne în voie, se spune că sunt curaţi pe tălpi.

Câtă bucurie, câtă joacă neprihănită şi câte astfel de difuzoare vii, minuscule, care să semene cântecul pământului, lipsesc din casele noastre astăzi!

Dragii mei, când vă hotărâţi să facem o vizită copilăriei, să treceţi şi pe la mine...

Haideţi… ne luăm greiere?!